Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas în ușă.
“Irina, stai puțin.”
Am ieșit pe palier.
“Ce să mai aștept?”
“Nu poți să pleci așa.”
“Cum?”
“În papuci, cu o pungă de haine…”
Am râs scurt.
“Ba uite că pot.”
Maria apăruse în spatele lui.
Ținea încă cheia băii.
“Las-o, Cătălin.”
Apoi s-a uitat la mine.
“Dacă pentru o regulă în casa mea face asemenea spectacol, poate e mai bine să se liniștească în altă parte.”
M-am uitat la cheia dintre degetele ei.
“Nu plec pentru o regulă.”
“Atunci pentru ce?”
“Pentru că ați ajuns să încui baia ca să-mi arătați cine hotărăște.”
Maria și-a îndreptat spatele.
“Este casa mea.”
“Știu.”
“Și v-am primit când nu aveați unde să vă duceți.”
“Știu și asta.”
“Atunci puțină recunoștință nu strică.”
Cătălin a intervenit:
“Mamă, ajunge.”
Amândouă ne-am uitat spre el.
Maria a clipit.
“Poftim?”
“Am spus să te oprești.”
Era prima dată când îl auzeam.
Numai că era prea târziu pentru mine să mă întorc în cameră și să mă prefac că o propoziție repara patru luni.
“Vino înăuntru”, mi-a spus.
“Nu.”
“Irina, vorbesc cu mama.”
“Și ce-i spui?”
A tăcut.
“Spune-mi acum.”
“Că nu trebuia să ia cheia.”
“Și?”
S-a uitat la mine.
“Și că trebuie să-ți respecte spațiul.”
“Și când mâine îmi mută iar lucrurile?”
“Nu o să…”
“De unde știi?”
N-a răspuns.
“Și când intră iar în camera noastră fără să bată?”
“Irina…”
“Și când îmi spune iar când am voie să fac duș?”
Cătălin și-a coborât privirea.
“Patru luni mi-ai spus că este temporar.”
Mi-am strâns geanta pe umăr.
“Nu mai cumpăr liniștea noastră cu umilința mea.”
Am coborât.
Nu știam unde mă duc.
Asta era partea cea mai înfricoșătoare.
Am sunat-o pe Adriana, o colegă de la salon.
N-am apucat să termin explicația.
“Vino la mine.”
“Dar…”
“Irina, vino.”
În seara aceea am dormit pe canapeaua ei.
Cătălin m-a sunat de douăsprezece ori.
Am răspuns abia târziu.
“Unde ești?”
“La o prietenă.”
“Vin să te iau.”
“Nu.”
“Am vorbit cu mama.”
“Și?”
“Mi-a dat cheia.”
Am închis ochii.
“Cătălin, nu este despre cheia băii.”
“Știu.”
“Nu cred.”
“Irina…”
“Ce se schimbă dacă mă întorc?”
A tăcut.
“Programul băii?”
“Da.”
“Și?”
“Îi spun să nu mai intre la noi.”
“Și?”
Din nou tăcere.
“Vezi?”
“Ce vrei de la mine?”
“Nu mai vreau să trăiesc în casa mamei tale.”
Asta l-a făcut să tacă.
“Nu ne permitem chirie.”
“Atunci găsim ceva mai ieftin.”
“Știi ce chirii sunt?”
“Știu.”
“Și ratele?”
“Știu.”
“Și dacă iar am o lună proastă?”
“Muncesc mai mult.”
“Și eu ce fac?”
“Același lucru.”
A oftat.
“Adică aruncăm bani pe chirie doar pentru că tu nu te înțelegi cu mama?”
Acolo am înțeles că încă nu pricepuse.
“Nu.”
Vocea mea a devenit foarte calmă.
“Eu plătesc chirie ca să pot închide ușa unei băi fără ca mama ta să stea de partea cealaltă cu cheia.”
Am închis.
A doua zi Maria m-a sunat.
N-am răspuns.
A insistat.
Până la urmă am ridicat.
“Ți-ai făcut numărul?”
“Ce număr?”
“Cătălin n-a dormit toată noaptea.”
“Îmi pare rău.”
“Atunci vino acasă.”
“Nu este casa mea.”
“Ba este cât timp vă las eu să stați acolo.”
Am tăcut.
Maria și-a dat seama prea târziu ce spusese.
“Nu asta am vrut să spun.”
“Ba exact asta este.”
“Irina…”
“În fiecare zi mi-ați amintit că sunt acolo pentru că îmi permiteți.”
“V-am ajutat.”
“Da.”
“Și asta primesc?”
“Ce primiți?”
“Îmi iei băiatul și pleci.”
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
“Eu nu-l iau pe Cătălin nicăieri.”
“Atunci de ce îi bagi prostii în cap?”
“Nu-i bag nimic.”
M-am uitat în jurul sufrageriei Adrianei.
“El poate rămâne cu dumneavoastră dacă asta vrea.”
Maria a tăcut.
“Eu nu mă mai întorc.”
Am închis.
Cătălin a venit la salon în seara aceea.
M-a așteptat afară.
“Putem vorbi?”
“Da.”
“Am găsit două chirii.”
Am rămas surprinsă.
“Tu?”
“Da.”
Mi-a arătat telefonul.
Prima era prea scumpă.
A doua era departe.
A treia era o garsonieră la etajul patru.
Fără lift.
Mobilă veche.
O bucătărie atât de mică încât abia încăpeau două persoane.
“Este urâtă”, a spus.
“Este.”
“Aragazul cică face figuri.”
“Perfect.”
S-a uitat la mine.
“Perfect?”
“Are baie?”
Pentru prima dată după două zile, Cătălin a zâmbit.
“Are.”
“Cu cheie?”
Zâmbetul i-a dispărut.
“Am meritat asta.”
“Da.”
Am mers s-o vedem.
Proprietara ne-a deschis.
Garsoniera era și mai mică decât în poze.
Patul ocupa jumătate din cameră.
Dulapul avea o ușă care nu se închidea bine.
La baie erau două plăci de faianță crăpate.
M-am uitat la Cătălin.
“Eu o iau.”
“Irina…”
“Eu pot să-mi plătesc jumătatea.”
“Nu despre asta…”
“Tu hotărăști dacă vii.”
S-a uitat în jur.
“Chiria asta ne termină.”
“Atunci trebuie să muncim mai mult.”
“Mama o să facă scandal.”
“Știu.”
“Și dacă nu-mi ies vânzările?”
“Nu știu.”
Am ridicat din umeri.
“Dar eu nu mai locuiesc acolo.”
A doua zi, Cătălin și-a adus lucrurile.
Maria a făcut exact scandalul pe care îl anticipase.
L-a sunat în timp ce despachetam.
Am auzit-o de la câțiva pași.
“Pentru femeia asta pleci din casa mamei tale?”
Cătălin a închis ochii.
Altădată ar fi spus:
“Mamă, nu începe.”
De data asta a răspuns:
“Nu plec pentru Irina.”
Pauză.
“Plec pentru că trebuia să plecăm de mult.”
Maria vorbea tare.
“Eu v-am primit când n-aveați bani!”
“Știu și îți mulțumesc.”
“Și asta primesc?”
“Mamă, ai încuiat baia și ai luat cheia ca soția mea să nu poată intra înainte de serviciu.”
“Era o regulă!”
“Nu.”
Cătălin s-a uitat spre mine.
“Era control.”
Am rămas nemișcată.
Maria a mai spus ceva.
Cătălin a răspuns:
“Nu mai discut.”
Și a închis.
Nu l-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că totul era bine.
Nu era.
Patru luni nu dispăreau într-o conversație.
Prima perioadă în garsonieră a fost grea.
Foarte grea.
Am renunțat la aproape toate ieșirile.
Nu mai comandam mâncare.
Eu am început să iau două cliente în plus în weekend.
Cătălin făcea livrări câteva seri pe săptămână după serviciu.
Uneori ne uitam la cont și ne întrebam dacă făcuserăm o nebunie.
Dar într-o seară am venit acasă aproape de zece.
Cătălin era deja acolo.
“Ți-e foame?”
“Mor.”
“Avem covrigi.”
“Și?”
“Iaurt.”
Am râs.
Ne-am așezat pe podea.
Nu aveam încă masă.
Am mâncat covrigi cu iaurt, rezemați de pat.
La un moment dat Cătălin a început să plângă.
M-am speriat.
“Ce ai?”
Și-a șters repede ochii.
“Mi-e rușine.”
“Pentru ce?”
“Pentru că acum patru luni, când îmi spuneai că nu mai poți, eu credeam că trebuie doar să vă împac.”
Am tăcut.
“Nu vă împăcam.”
S-a uitat la mine.
“Te lăsam pe tine să cedezi.”
Nu i-am spus nimic.
“Am greșit, Irina.”
Vocea îi tremura.
“Te-am lăsat singură.”
Asta era propoziția pe care aș fi avut nevoie s-o aud cu luni înainte.
Dar nu puteam să șterg totul doar pentru că o spusese.
“Nu te iert astăzi.”
A dat din cap.
“Știu.”
“Poate nici mâine.”
“Știu.”
“Dar dacă mai aud vreodată «așa e mama»…”
A zâmbit trist.
“Îmi fac singur bagajul.”
Am râs.
Puțin.
Dar am râs.
Au trecut câteva luni.
Maria n-a venit niciodată la garsonieră.
Spunea că nu urcă patru etaje.
Cătălin mergea s-o vadă.
Eu nu l-am oprit.
Era mama lui.
Dar nu mai eram eu persoana care trebuia să plătească pentru relația lor.
Într-o dimineață mă pregăteam de serviciu.
Cătălin era în bucătărie.
M-am dus la baie.
Am închis ușa.
Am pus cheia în yală.
Apoi m-am oprit.
M-am uitat la ea.
O cheie banală.
Aproape am râs.
Am încuiat.
Am făcut duș.
Nimeni n-a bătut.
Nimeni nu mi-a spus câtă apă consum.
Nimeni nu mi-a cerut să ies.
Când am terminat, Cătălin îmi făcuse cafeaua.
Garsoniera era mică.
Chiria ne apăsa.
Mobilierul era vechi.
Și încă număram banii.
Dar cheia băii stătea în ușă.
Și era atât de simplu:
în casa aceea, nimeni nu o mai putea folosi ca să-mi arate care era locul meu.