Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Loredana a râs prima.
“Cum adică nu mai avem o soră care rezolvă tot?”
“Exact cum am spus.”
Ionuț s-a desprins de lângă fereastră.
“Și ce vrei să facem?”
“Ce fac eu de ani de zile.”
“Adică?”
Am scos telefonul.
“Controale. Medicamente. Cumpărături. Facturi. Drumuri. Stat cu mama și tata când au nevoie.”
M-am uitat când la el, când la Loredana.
“Împărțim.”
Ionuț a râs.
“Ne faci program?”
“Da.”
“Tu vorbești serios?”
“Foarte.”
Loredana și-a încrucișat brațele.
“Eu am copii, Mirela.”
Am rămas cu ochii la ea.
“Și eu ce am?”
A tăcut.
“Eu n-am copii?”
“Nu asta am spus.”
“Am serviciu?”
“Normal că ai.”
“Am casă?”
“Mirela…”
“Atunci de ce viața mea a fost disponibilă pentru mama și tata, iar a voastră nu?”
Ionuț a ridicat mâinile.
“Pentru că tu ai fost mereu mai organizată.”
“Nu.”
Am clătinat din cap.
“Pentru că eu am spus mereu da.”
Mama ne privea din bucătărie.
“Nu vă certați din cauza noastră.”
M-am întors spre ea.
“Nu ne certăm din cauza voastră.”
“Atunci?”
“Ne certăm pentru că de ani întregi, când apare o problemă, toată lumea spune «o rezolvă Mirela».”
Mama și-a strâns halatul în jurul corpului.
“Dar tu te-ai descurcat întotdeauna.”
“Da.”
Am zâmbit amar.
“Și tocmai asta a devenit pedeapsa mea.”
Ionuț a oftat.
“Ce vrei concret?”
În sfârșit.
“Concret?”
Am început să număr.
“Controlul lui tata de joi îl faci tu.”
Ionuț a deschis gura.
“Stai puțin…”
“M-ai întrebat ce vreau.”
M-am întors spre Loredana.
“Tu vii sâmbătă și stai cu mama. Are nevoie de cumpărături și trebuie ridicată rețeta.”
“Eu sâmbătă am programare.”
“La ce?”
A ezitat.
“Am treabă.”
“Atunci o muți.”
Fața ei s-a schimbat.
“Nu-mi faci tu programul.”
“Exact.”
Am dat din cap.
“Și nici voi nu mi-l mai faceți mie.”
Tata, care până atunci tăcuse, a lovit ușor cu palma în brațul fotoliului.
“Ajunge.”
Ne-am întors spre el.
“Nu vreau să vă certați pentru mine.”
Ionuț a profitat imediat.
“Vezi?”
M-am uitat la el.
“Ce să văd?”
“Tata nici nu vrea asta.”
“Normal că nu vrea.”
“Atunci gata.”
“Nu.”
Vocea mea a rămas calmă.
“Pentru că data viitoare când trebuie dus undeva, tot telefonul meu sună.”
Mama a început să plângă.
“Nu v-am crescut așa.”
Acolo m-a durut.
M-am apropiat de ea.
M-am așezat pe vine și i-am luat mâinile.
“Ba da, mamă.”
S-a uitat la mine.
“Așa m-ai crescut pe mine.”
“Ce vrei să spui?”
“Să duc.”
“Să tac.”
“Să înțeleg.”
“Să nu deranjez.”
Ochii ei s-au umplut și mai tare.
“Nu am vrut…”
“Știu.”
I-am strâns mâinile.
“Dar de fiecare dată când Loredana nu putea, eu trebuia să pot.”
Loredana a intervenit:
“Nu mă băga pe mine în asta.”
M-am ridicat.
“De ce?”
“Pentru că nu e vina mea că tu n-ai știut să spui nu.”
Replica m-a lovit.
Pentru că era crudă.
Dar nu era complet falsă.
“Da.”
Loredana a clipit.
“Ce?”
“Ai dreptate.”
În cameră s-a făcut liniște.
“Eu am acceptat.”
M-am uitat la amândoi.
“De fiecare dată.”
“Am venit.”
“Am rezolvat.”
“V-am acoperit.”
“Și v-am învățat că nu trebuie să vă faceți griji, pentru că Mirela apare.”
Mi-am luat geanta.
“Greșeala asta se termină astăzi.”
Ionuț s-a enervat.
“Și dacă eu joi chiar nu pot?”
“Te organizezi.”
“Și dacă nu reușesc?”
“Vorbești cu Loredana.”
“Și tu?”
“Eu joi lucrez.”
A râs fără umor.
“Te-ai făcut egoistă.”
“Poate.”
Am ridicat geanta.
“Dar joi tot tu îl duci.”
Am plecat.
Următoarea lună a fost urâtă.
Loredana le-a povestit rudelor că “m-a întors Cătălin împotriva familiei”.
Mătușa Cornelia m-a sunat.
“Mirela, părinții sunt părinți.”
“Știu.”
“Nu-i abandonezi la bătrânețe.”
“Nu-i abandonez.”
“Atunci de ce nu mai mergi?”
“Am fost marți.”
A tăcut.
“Dar joi merge Ionuț.”
“Și sâmbătă Loredana.”
Mătușa n-a mai știut ce să spună.
Mama mă suna rar.
Și când o făcea, era rece.
“Bună, mamă.”
“Bună.”
“Ai luat medicamentele?”
“Da.”
“Cine le-a ridicat?”
“Loredana.”
Prima dată când am auzit asta, aproape că n-am crezut.
Joi, Ionuț l-a dus pe tata la cardiologie.
M-a sunat seara.
“Știi cât am stat?”
“Cât?”
“Patru ore.”
“Știu.”
“Patru ore, Mirela.”
“Da.”
“Și după aia a trebuit să merg după rețetă.”
“Știu.”
“Și farmacia de lângă ei n-avea unul dintre medicamente.”
Am zâmbit fără să vreau.
“Știu.”
S-a oprit.
“Tu făceai asta de fiecare dată?”
“Da.”
N-a spus “îmi pare rău”.
Nu atunci.
Dar tonul lui nu mai era același.
În weekend a venit rândul Loredanei.
Duminică seara mi-a trimis mesaj:
“Mama m-a trimis de trei ori la magazin.”
Am răspuns:
“Da.”
După câteva minute:
“Și tata nu vrea să ia pastilele la ora la care trebuie.”
“Știu.”
Apoi:
“Cum ai avut răbdare atâția ani?”
M-am uitat la mesaj.
N-am răspuns imediat.
Până la urmă am scris:
“N-am avut. Doar n-am crezut că am voie să spun că nu mai pot.”
Nu mi-a răspuns.
Dar nici nu s-a mai plâns rudelor în săptămâna aceea.
Lucrurile nu s-au reparat miraculos.
Ionuț mai încerca uneori:
“Mirela, nu poți tu?”
Iar eu întrebam:
“Este rândul meu?”
Dacă nu era, răspunsul rămânea nu.
Loredana mai spunea că programul este “ridicol”.
Dar îl respecta.
Am stabilit și banii.
Medicamentele care nu erau compensate.
Cumpărăturile mai mari.
Drumurile.
Nu mai plăteam eu automat și apoi uitam să cer.
Împărțeam.
Într-o seară, mama m-a sunat.
“Mirela?”
“Da, mamă.”
“Nu te sun să vii.”
Am zâmbit.
“Bine.”
“Voiam doar să te aud.”
M-am așezat.
Era prima dată după foarte mult timp când mă suna fără să urmeze:
“Și dacă tot vorbim…”
Am stat aproape douăzeci de minute.
Despre nimic important.
Vecina.
Vremea.
Vlad.
Ce mai făcea fata mea.
La final, mama a spus:
“Cred că am pus prea multe pe tine.”
Am rămas tăcută.
“Nu pentru că te-am iubit mai puțin.”
“Știu.”
“Ci pentru că tu nu spuneai niciodată nu.”
“Știu și asta.”
A oftat.
“Poate trebuia să observ.”
Nu i-am spus că totul era rezolvat.
Nu era.
Dar era prima dată când simțeam că mă vede și pe mine.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, telefonul meu a sunat.
M-am uitat la ecran.
Ionuț.
Pentru o secundă, vechiul reflex a revenit.
Ce s-a întâmplat?
Cine trebuie dus undeva?
Ce trebuie cumpărat?
Am răspuns.
“Da?”
“Stai liniștită. Nu te chem nicăieri.”
Am râs.
“Atunci ce vrei?”
“Tata are control marți. Este rândul meu, știu.”
A făcut o pauză.
“Voiam doar să te întreb unde este cabinetul nou.”
I-am explicat.
Atât.
Am închis.
Din bucătărie se auzea Cătălin.
“Copii, cine vrea clătita asta?”
Vlad a strigat:
“Nu eu! E strâmbă!”
Fata noastră râdea.
Am intrat.
Cătălin stătea lângă aragaz cu o clătită care arăta de parcă trecuse printr-un accident.
“Nu comenta”, mi-a spus.
“Este artă.”
M-am așezat.
Cafeaua mea era încă fierbinte.
Asta m-a făcut să plâng.
Cătălin s-a întors imediat.
“Ce ai?”
Am clătinat din cap.
“Nimic.”
Și chiar nu era nimic rău.
Copiii râdeau.
Cătălin încerca să salveze următoarea clătită.
Telefonul meu era pe masă.
Și pentru prima dată după ani întregi nu simțeam că orice apel putea să-mi smulgă ziua din mâini.
Îmi iubeam părinții la fel.
Mergeam la ei.
Îi ajutam.
Îi duceam la medic când era rândul meu.
Dacă exista o urgență adevărată, eram acolo.
Dar nu mai eram singura.
Și am înțeles ceva ce ar fi trebuit să înțeleg cu mult timp înainte:
cei care îți spun mereu că ești “cea puternică” se pot obișnui foarte ușor să lase toată greutatea pe tine.
Uneori trebuie să pui jos greutatea ca să vezi cine mai întinde mâna s-o ridice.