Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cristina a rămas nemișcată lângă ușă.
Andrei privea în continuare tableta.
— Te-am întrebat pentru cine este al patrulea bilet.
A apropiat ecranul de ochi, apoi a încremenit.
— Stai puțin…
A citit din nou numele pasagerului.
— Este pe numele meu.
M-am uitat la el.
— Cum adică?
— Mamă, Cristina a cumpărat bilete pentru noi patru. Pentru ea, pentru copii și pentru mine.
Nimic nu mai avea sens.
Crezusem că nora mea voia să plece cu cei mici fără știrea soțului.
Dar acum aflam că îi cumpărase și lui bilet.
— Unde urma să mergeți? am întrebat.
Cristina s-a așezat pe scaun.
— La Brașov. La mama.
Andrei a ridicat privirea.
— Tu ai hotărât că ne mutăm?
— Nu mai puteam aștepta, Andrei.
— Și de aceea ai cumpărat bilete fără să-mi spui?
— Trebuia să lucrezi până duminică.
— Exact! Și avionul pleacă în seara asta!
Cristina și-a strâns mâinile.
— Aveam de gând să te sun după ce luam copiii.
— Și ce urma să-mi spui?
A ezitat.
— Că trebuie să alegi.
Andrei a rămas nemișcat.
— Între ce și ce?
— Între viața pe care o avem acum și familia noastră.
Fiul meu a lăsat tableta pe masă.
— Ai cumpărat bilete, ai împachetat lucrurile copiilor și ai pregătit o mutare doar ca să-mi dai un ultimatum?
— Pentru că altfel nu mă ascultai!
Am ridicat mâna.
— Opriți-vă. Copiii sunt în camera cealaltă.
Amândoi au tăcut.
L-am rugat pe Matei să se întoarcă la fratele și sora lui. I-am spus că părinții vor discuta și că nu trebuie să-și facă griji pentru bagaje.
A plecat, dar înainte să închidă ușa m-a întrebat:
— Bunico, noi mai mergem acasă?
M-am aplecat spre el.
— Da, dragul meu. Astăzi mergi acasă cu tata și mama.
După ce a plecat, m-am întors spre Cristina.
— Acum vreau să-mi explicați ce se întâmplă.
Nora mea și-a șters ochii.
Mama ei locuia în Brașov și avea o casă mică, rămasă liberă după ce o rudă se mutase la un cămin pentru vârstnici.
De opt luni, Cristina îi propunea lui Andrei să se mute acolo.
Spunea că ar avea mai mult spațiu, ajutor cu cei mici și o viață mai liniștită.
Andrei nu acceptase.
Dar nici nu refuzase clar.
— De fiecare dată îmi spuneai că discutăm după ce termini proiectul, i-a reproșat ea.
— Pentru că nu pot să-mi las serviciul de azi pe mâine!
— Nu ți-am cerut să-l lași. Te-am rugat să întrebi dacă te poți transfera sau dacă poți lucra mai aproape de casă.
— Și ți-am spus că o să încerc!
— Când, Andrei? Când copiii termină școala?
Vocea i s-a frânt.
— Nu mai ești acasă. Lucrezi seara, lucrezi în weekend. Ilinca întreabă de tine înainte să adoarmă. Matei a avut serbare și ai ajuns după ce se terminase.
Andrei și-a coborât privirea.
— Muncesc pentru voi.
— Știu. Dar avem nevoie și de tine, nu doar de salariul tău.
Am înțeles atunci că problema era mai veche decât weekendul acela.
După moartea tatălui său, Andrei devenise obsedat să nu-i lipsească nimic familiei.
Accepta lucrări suplimentare, stătea peste program și refuza să piardă vreo oportunitate.
Credea că astfel îi protejează.
Dar începuse să lipsească tocmai din viața oamenilor pentru care muncea.
Totuși, asta nu justifica ce făcuse Cristina.
— Și copiii? am întrebat-o. Ei știau că vreți să vă mutați?
A clătinat din cap.
— Le-am spus doar că s-ar putea să stăm în altă parte.
— Matei m-a întrebat dacă vor locui la mine.
Cristina a început să plângă.
— Nu am vrut să-i sperii.
— Dar i-ai spus să-și ia lucrurile importante. Și-a adus până și trofeul de fotbal.
A privit spre valiză.
— Credeam că, odată ajunși la Brașov, o să fie bine.
— Cristina, ai hotărât singură ce este bine pentru cinci oameni.
Andrei a luat din nou tableta.
— Când ai cumpărat biletele?
Nora mea n-a răspuns.
El a verificat data rezervării.
— Acum trei săptămâni.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Nu fusese o hotărâre luată după cearta de miercuri.
Cristina pregătise totul din timp.
— Și de ce i-ai lăsat pe copii aici vineri? am întrebat.
— Aveam nevoie de o noapte singură.
Rezervase o cameră la un hotel aflat la mai puțin de o oră distanță.
Plănuise să se întoarcă sâmbătă după-amiază, să ia copiii și să-l sune pe Andrei.
La aeroport urma să-i spună că poate veni cu ei sau poate rămâne.
— Deci ai vrut să mă pui să aleg pe loc, a spus Andrei.
— Altfel ai fi amânat din nou.
— Nu voiai să aleg, Cristina. Voiai să accept ce hotărâseși deja.
Nora mea a început să plângă.
— Voiam să ne alegi pe noi.
Andrei a rămas tăcut.
Apoi a spus încet:
— Am vorbit cu șeful meu despre reducerea deplasărilor.
Cristina a ridicat capul.
— Ce?
— Acum aproape o lună. Am întrebat dacă mă pot muta pe un post cu program mai stabil, fără atâtea lucrări în weekend.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu știam dacă se aprobă.
A râs amar.
— Și eu credeam că nici măcar nu încerci.
— N-am vrut să-ți promit ceva și să te dezamăgesc.
— Așa că ai preferat să nu-mi spui nimic.
Andrei a dat din cap.
Pentru prima dată, amândoi păreau să înțeleagă ce făcuseră.
El amânase discuțiile până când Cristina nu-l mai crezuse.
Ea încetase să discute și începuse să pregătească o plecare fără acordul lui.
Iar la mijloc erau trei copii care nu știau dacă se mai întorc acasă.
Atunci am arătat spre plicul pe care Andrei îl ținea încă în mână.
— Ce este acolo?
Cristina și-a șters obrajii.
— O scrisoare.
— Pentru ce? a întrebat Andrei.
— Pentru cazul în care nu veneai cu noi.
El a desfăcut plicul.
A citit în tăcere.
Nu m-am apropiat. Era între ei.
După câteva clipe, a lăsat foaia jos.
— Ai scris că ai obosit să aștepți acel „mai târziu” pe care ți-l promit mereu.
Cristina a încuviințat.
— Pentru că nu mai credeam că o să vină vreodată.
Andrei și-a frecat fruntea.
— Ar fi trebuit să te ascult mai devreme.
Apoi s-a uitat la ea.
— Dar trebuia să vorbești cu mine înainte să pregătești plecarea copiilor.
— Am încercat.
— Știu. Tu ai vorbit, eu am amânat. Apoi ai încetat să vorbești și ai început să hotărăști singură.
Nora mea nu l-a contrazis.
M-am ridicat.
— Eu nu știu dacă trebuie să vă mutați la Brașov. Asta este decizia voastră. Dar nu aveți dreptul să folosiți copiii ca să vă obligați unul pe altul să aleagă.
Cristina a coborât privirea.
— Îmi pare rău, mamă Irina.
— Și mie. Mai ales că știai că nu sunt de acord să-i lași aici fără să mă întrebi.
A început să spună ceva, dar am oprit-o.
— Mi-ai zis „Te descurci tu”.
Am făcut o pauză.
— Ai avut dreptate. M-am descurcat. Dar să nu confunzi niciodată faptul că pot avea grijă de nepoții mei cu dreptul tău de a hotărî în locul meu.
Cristina a dat din cap.
— Nu se va mai întâmpla.
În după-amiaza aceea, Andrei a anulat rezervarea pentru el și copii.
Nimeni nu s-a urcat în avion.
Cristina a petrecut câteva nopți la o prietenă, ca să se liniștească amândoi. Copiii au rămas acasă, cu tatăl lor, iar Andrei și-a reorganizat programul ca să poată sta cu ei.
Nu și-au reparat căsnicia într-un weekend.
Ar fi fost prea simplu.
Dar au început să discute despre lucrurile pe care le evitaseră luni întregi.
Cristina a acceptat că mutarea la Brașov nu putea fi impusă.
Andrei a înțeles că nu putea amâna la nesfârșit fiecare conversație dificilă.
După aproape o lună, Cristina a venit singură la mine.
A stat în poartă, exact în locul unde îi lăsase pe copii.
— Vreau să-mi cer iertare.
Am așteptat.
— Știam că ai putea spune nu dacă te întrebam să stai cu ei. Așa că i-am adus fără să-ți dau posibilitatea să refuzi.
Am privit-o.
— Asta m-a durut cel mai tare, Cristina.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu mi-a spus că fusese obosită sau că nu avusese de ales.
Și-a asumat ce făcuse.
I-am acceptat scuzele.
Încrederea a avut nevoie de mai mult timp.
Câteva săptămâni mai târziu, Andrei a venit la masa de duminică înainte să termin de gătit.
Nu se mai întâmplase asta de luni întregi.
Cristina a sosit puțin după el, împreună cu cei mici.
Nu erau o familie perfectă.
Încă aveau lucruri de rezolvat.
Dar vorbeau unul cu altul.
Și, mai ales, nu mai luau hotărâri importante fără să se consulte.
Într-o miercuri, Cristina m-a sunat.
— Mamă Irina, sâmbătă am avea nevoie să stai câteva ore cu copiii. Ai putea?
M-am uitat în calendar.
Eram liberă.
Am zâmbit.
— Da, Cristina. De data asta, pot.
Pentru că îmi iubesc nepoții din toată inima.
Dar iubirea unei bunici nu înseamnă că timpul ei aparține automat celorlalți.
Și uneori cea mai importantă diferență dintre ajutor și obligație este o întrebare simplă:
„Poți?”