Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce promisiune? a întrebat Bianca, uitându-se când la mine, când la Alexandru.
El nu i-a răspuns. Privea vioara din mâinile mele, de parcă instrumentul acela îl întorsese cu doisprezece ani în urmă.
— Mama mi-a cerut ceva înainte să moară, a spus încet. Dar n-am crezut că mai știe cineva.
Am așezat vioara în cutia ei.
— Domnule Alexandru, scrisoarea este acasă, printre lucrurile mele. Dacă doriți, v-o aduc mâine.
— Nu. Te rog să rămâi. Vreau să înțeleg cum ai cunoscut-o.
Bianca a izbucnit:
— Alexandru, avem aproape o sută de invitați! Nu putem transforma petrecerea noastră într-o poveste despre menajeră!
El s-a întors spre ea.
— Tocmai eu am chemat-o în fața tuturor ca s-o fac de râs. Cred că măcar acum trebuie s-o ascult.
Am simțit cum mi se umezesс ochii.
— Mama dumneavoastră era internată la spitalul unde lucram seara. Eu studiam vioara la Conservator și aveam nevoie de bani. Într-o noapte m-a auzit fredonând pe coridor și m-a întrebat dacă știu să cânt.
Alexandru s-a așezat.
— Îmi amintesc. Îmi spunea la telefon că are o tânără prietenă muziciană. Dar nu mi-a spus niciodată numele tău.
— M-a învățat melodia aceasta. Și mi-a povestit despre băiețelul care se ascundea sub pătură când tuna.
Alexandru a zâmbit trist.
— Eu eram băiețelul.
Am continuat:
— Cu câteva zile înainte să moară, mi-a dat un plic. Mi-a spus să vi-l înmânez personal, dacă voi avea vreodată ocazia.
— De ce n-ai făcut-o atunci?
— Am încercat să las un mesaj la biroul dumneavoastră, dar n-am primit răspuns. Apoi femeia care m-a crescut s-a îmbolnăvit și am întrerupt facultatea. Când m-am angajat aici, nu am știut cum să vă abordez. Mi-era teamă că veți crede că urmăresc ceva.
Bianca a râs disprețuitor.
— Și acum, dintr-odată, ai o scrisoare misterioasă? Ce convenabil!
Alexandru a ridicat mâna.
— Bianca, te rog să te oprești.
Apoi s-a întors spre invitați.
— Vă rog să mă scuzați. Petrecerea se încheie aici pentru mine. Nu mă simt în stare să continui în seara aceasta.
Oaspeții au început să plece, nedumeriți. Bianca a rămas lângă masa festivă, furioasă că atenția tuturor nu mai era îndreptată spre ea.
A doua zi am adus plicul. Era îngălbenit, dar sigilat. Alexandru l-a recunoscut imediat după scrisul mamei sale.
L-a desfăcut cu mâinile tremurând.
În scrisoare, Eleonora îi amintea de ultima lor discuție. Alexandru îi promisese că nu va alege niciodată o soție doar pentru avere, aparențe sau aprobarea celor din jur.
„Dragul meu, dacă vei citi vreodată aceste rânduri, sper să fii un om bun înainte de a fi un om important. Nu uita cum se simte cel pe care ceilalți îl fac să pară mic. Și nu lăsa pe nimeni să-ți aleagă viața după cât valorează banii din cont.”
Alexandru s-a oprit din citit și și-a șters ochii.
— Mama îmi spunea mereu că mă schimb. Că încep să judec oamenii după haine și funcții. În ultima noastră discuție ne-am certat. I-am spus că nu înțelege lumea afacerilor.
A privit scrisoarea.
— Și apoi a murit. N-am mai apucat să-mi cer iertare.
Am rămas tăcută. Nu era durerea mea și nu aveam dreptul să-i spun cât de repede trebuia să se vindece.
— Elena, de ce ai păstrat scrisoarea atâția ani?
— Pentru că i-am promis. Și pentru că a fost una dintre puținele persoane care m-au făcut să cred că talentul meu valorează ceva.
Alexandru s-a uitat la uniforma mea.
— Iar eu te-am tratat ca pe cineva fără valoare.
— M-ați angajat să fac curățenie, domnule Alexandru. Nu este nimic rușinos în munca mea. Dar felul în care m-ați umilit aseară a fost nedrept.
A încuviințat.
— Ai dreptate. Îți cer iertare.
În aceeași după-amiază, Bianca a venit să discute cu el. Am auzit-o ridicând vocea din hol.
— O să anulezi nunta pentru că o menajeră a cântat la vioară?
— Nu pentru că a cântat, Bianca. Ci pentru că aseară ai râs când am umilit-o. Și eu am făcut același lucru.
— Era o glumă!
— Pentru noi. Nu și pentru ea.
Au discutat mult timp. În cele din urmă, Alexandru a hotărât să amâne nunta. Mi-a spus ulterior că problemele dintre ei existau de luni întregi și că petrecerea îi arătase cât de puțin respect aveau pentru oamenii din jur.
După câteva săptămâni, logodna s-a încheiat.
Într-o dimineață, Alexandru m-a chemat în camera de muzică.
— Elena, aș vrea să te ajut să-ți reiei studiile. Nu ca recompensă pentru scrisoare, ci pentru că mama ar fi fost fericită să te vadă cântând.
Am ezitat.
— Nu vreau să primiți impresia că am făcut toate acestea pentru bani.
— Nu am această impresie. Și nu îți cer nimic în schimb.
Am acceptat ajutorul pentru cursurile de pregătire și înscrierea la o nouă evaluare muzicală. Între timp, am continuat să muncesc, dar cu program redus.
Nu a fost ușor. După atâția ani fără exercițiu constant, degetele nu mă mai ascultau ca înainte. Uneori repetam aceeași măsură de zeci de ori, până mă dureau mâinile.
Dar nu am renunțat.
După doi ani, am fost invitată să cânt într-un concert organizat de o fundație culturală din București.
În primul rând stătea Alexandru. Lângă el era un scaun gol, pe care așezase discret o fotografie a mamei sale.
Când am ridicat arcușul, mi-am amintit seara în care aproape o sută de oameni râseseră de mine.
Am început cu aceeași melodie pe care Eleonora o compusese pentru fiul ei.
De data aceasta nu mai purtam uniforma de menajeră, ci o rochie simplă de concert. Dar eram aceeași femeie.
La final, sala s-a ridicat în picioare.
Alexandru a venit după concert și mi-a întins un buchet de flori.
— Mama ar fi fost mândră de tine, Elena.
Am privit vioara veche pe care mi-o împrumutase pentru acea seară.
— Cred că ar fi fost mândră și de dumneavoastră.
A zâmbit.
Nu ne-am căsătorit, așa cum glumise el în fața invitaților. Nici nu ne-am îndrăgostit. Am rămas doi oameni pe care amintirea unei femei bune îi ajutase să-și schimbe viața.
Iar când am ieșit din sala de concert, cu vioara în mână, m-am gândit la toți cei care râseseră de mine pentru că eram menajeră.
Nu le mai purtam ranchiună.
Pentru că învățasem că o uniformă poate arăta ce muncă faci, dar nu poate spune niciodată cât valorezi ca om.