Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce au discutat despre viitorul nostru? am întrebat, uitându-mă direct la Andrei.
Soțul meu și-a lăsat furculița jos.
— Elena, te rog. Nu aici.
— Ba aici, Andrei. Mama ta a început discuția în fața tuturor. Acum vreau să aud adevărul.
Doina a sorbit liniștită din vin.
— Ana este dispusă să aștepte până vă lămuriți situația. Nu văd de ce trebuie să transformăm totul într-o tragedie.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Să aștepte ce?
Andrei s-a ridicat brusc.
— Mamă, ți-am spus să nu vorbești despre asta!
— Atunci explică-i tu, a răspuns Doina. Eu m-am săturat să văd cum îți irosești viața.
M-am uitat la bărbatul lângă care dormisem șase ani.
— Andrei, ai discutat cu Ana despre despărțirea noastră?
— Am vorbit de câteva ori. Atât. Mama tot insista să ne vedem și…
— Și i-ai spus că urmează să divorțezi?
A tăcut.
— Răspunde-mi!
— I-am spus că avem probleme și că nu știu dacă mai putem continua.
Mi-am dus mâna la gură. Eu încă încercam să ne salvez căsnicia, iar el discuta despre sfârșitul ei cu o femeie aleasă de mama lui.
— De când știe Ana că vrei să ne despărțim?
— Elena, nu am spus că vreau neapărat…
— De când?
— Din octombrie.
Era decembrie. Două luni în care îmi spusese că totul este bine, că exagerez și că trebuie să am mai multă răbdare cu mama lui.
Doina a intervenit:
— Poate acum înțelegi că un bărbat are nevoie de o femeie potrivită nivelului lui.
Atunci tatăl lui Andrei, care tăcuse toată seara, a pus paharul pe masă.
— Doina, ajunge. Este Crăciunul. Nu trebuia să o umiliți așa.
— Acum îi iei apărarea? a întrebat ea.
— Nu îi iau apărarea împotriva nimănui. Spun doar că ceea ce faceți este urât.
M-am ridicat. Îmi tremurau genunchii, dar vocea mi-a rămas surprinzător de calmă.
— Vă mulțumesc pentru masă. Eu plec.
Andrei m-a ajuns pe casa scării.
— Elena, unde te duci? Ce o să creadă ai mei?
M-am întors spre el.
— Asta te interesează? Ce vor crede ai tăi?
— Nu vreau să pleci supărată.
— Andrei, mama ta mi-a insultat părinții, mi-a amintit că nu sunt suficient de bună pentru familia voastră și mi-a spus că tu pregătești o viață cu altă femeie. Iar tu îmi ceri să nu stric Crăciunul.
A încercat să mă ia de mână.
— Elena, te iubesc.
Mi-am retras mâna.
— Atunci de ce nu m-ai apărat niciodată?
N-a răspuns.
— Nu plec din cauza vorbelor mamei tale, Andrei. Plec din cauza tăcerii tale.
Am coborât scările fără să mă mai uit înapoi.
În noaptea aceea am dormit la colega mea, Mihaela. M-a primit fără întrebări, mi-a pregătit un ceai și mi-a întins o pătură.
Dimineața, Andrei m-a sunat de șapte ori. Când am răspuns, mi-a spus că mama lui regretă cele întâmplate.
— Atunci de ce nu m-a sunat ea?
— Elena, știi cum este. Are orgoliul ei.
— Și eu am demnitatea mea, Andrei.
După două săptămâni am închiriat o garsonieră mică, la marginea Iașiului. Avea pereții umezi și un frigider zgomotos, dar pentru prima dată după ani întregi nimeni nu-mi mai controla viața.
Mi-am luat lucrurile din apartamentul Doinei într-o după-amiază, când Andrei era acasă. El a stat lângă ușă, privind cum împachetam.
— Elena, putem încerca să reparăm lucrurile. Promit că mama nu se va mai amesteca.
— Și Ana?
— Nu m-am mai întâlnit cu ea.
— Dar ai vrut să o faci parte din viitorul tău, în timp ce eu încă eram soția ta.
Andrei a coborât capul.
— Am fost laș.
— Da, Andrei. Ai fost.
Am deschis dulapul și am scos setul de prosoape cusute de mama. Le păstrasem într-o pungă, după ce Doina le aruncase la gunoi.
Andrei le-a privit și a oftat.
— Încă le mai ai?
— Sunt de la mama. A stat nopți întregi să le coasă.
— Nu mi-am dat seama cât te-a durut atunci.
— Ți-am spus. Dar ai preferat să crezi că exagerez.
Am pus prosoapele în valiză, lângă câteva fotografii și cărțile mele.
În lunile următoare, Andrei a continuat să mă caute. Mi-a adus flori, mi-a propus să mergem la consiliere și mi-a promis că ne vom muta într-un apartament al nostru.
Dar când i-am spus că vreau să divorțăm, prima lui reacție a fost să mă întrebe dacă părinții mei mă influențaseră.
Atunci am înțeles cât de puțin mă cunoștea.
— Andrei, părinții mei nici măcar nu știu toate lucrurile prin care am trecut. Hotărârea este a mea.
Am început procedura de divorț. Nu aveam copii și nici bunuri importante de împărțit, iar în cele din urmă Andrei a acceptat despărțirea.
În ziua în care am semnat actele, m-a întrebat dacă sunt sigură că nu voi regreta.
— Poate o să regret că nu am reușit să avem familia pe care ne-o doream, i-am răspuns. Dar nu regret că am plecat dintr-un loc în care eram mereu tratată ca o femeie inferioară.
A început să plângă.
Și eu aveam lacrimi în ochi. Încă îl iubeam, dar iubirea nu mai era suficientă ca să mă întorc.
Câteva săptămâni mai târziu, am mers la părinții mei, în satul de lângă Botoșani.
Mama pregătise plăcinte, iar tata mă aștepta în curte. Când m-a văzut coborând din mașină, m-a îmbrățișat fără să întrebe nimic.
Seara, în timp ce mama strângea masa, am scos prosoapele din geantă.
— Mamă, le mai ții minte?
Le-a recunoscut imediat.
— Cum să nu? Le-am cusut înainte de nunta ta.
— Doina le-a aruncat la gunoi. Spunea că sunt prea ieftine pentru casa lor.
Mama a rămas nemișcată.
— Și tu ce ai făcut?
— Le-am luat înapoi.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Elena, eu nu ți-am putut oferi multe lucruri. Dar tot ce ți-am dat a fost din suflet.
Am îmbrățișat-o.
— Știu, mamă. Și tocmai de aceea le-am păstrat.
În seara aceea am dormit în camera copilăriei mele. Nu aveam un apartament elegant, o mașină scumpă sau o familie cu relații importante.
Dar aveam doi părinți care nu mă făcuseră niciodată să mă simt mai puțin valoroasă pentru că nu aveam bani.
Când m-am întors la Iași, am așezat prosoapele mamei în baia garsonierei mele.
Nu se potriveau perfect cu gresia și nici nu erau scumpe. Dar de fiecare dată când le vedeam, îmi aminteam cine sunt și de unde vin.
Doina îmi spusese ani întregi că nu sunt suficient de bună pentru familia ei.
Acum înțelegeam că nu eu fusesem cea care nu știuse să respecte o familie.
Iar când am încuiat ușa garsonierei, m-am gândit la ultima întrebare pe care Andrei mi-o pusese: dacă voi regreta vreodată că am plecat.
Poate că aveam să regret multe lucruri. Dar nu și faptul că, într-un final, învățasem să mă apăr singură.