Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — De unde știa despre fiica mea? am întrebat-o pe chelneriță.
Tânăra a privit spre ușa cafenelei.
— Nu știu exact, doamnă. Dar înainte să veniți, vorbea la telefon cu cineva. A spus că sunteți divorțată, că aveți apartamentul dumneavoastră și că fata locuiește separat.
Am simțit un fior rece. Unele lucruri i le spusesem eu în conversațiile de pe aplicație. Dar despre Alexandra nu-i povestisem aproape nimic.
— Vă mulțumesc că mi-ați adus șervețelul.
— Cu plăcere. Și să știți că nu avea niciun drept să vă vorbească așa.
Am plecat spre casă cu șervețelul în geantă. Pe drum am sunat-o pe Alexandra.
— Mamă, cum a fost întâlnirea? m-a întrebat veselă.
— Nu prea bine. Dar vreau să te întreb ceva. Ai vorbit vreodată cu un bărbat pe nume Doru?
— Nu. De ce?
I-am povestit despre șervețel și despre întrebările lui legate de apartament.
Alexandra a tăcut câteva secunde.
— Mamă, ai pus pe profilul tău că lucrezi la biblioteca județeană?
— Da.
— Și fotografia în care suntem împreună la absolvirea mea?
Mi-am amintit imediat. O folosisem pe un cont public de Facebook, cu câțiva ani înainte.
— Da, dar ce legătură are?
— Numele meu apare în comentarii. Oricine poate să intre pe profilul tău și să mă găsească.
M-am așezat pe o bancă.
— Deci omul acesta m-a căutat pe internet înainte să ne întâlnim.
— Poate. Dar asta nu înseamnă că avea dreptul să te trateze ca pe un obiect. Te rog să nu-i mai dai informații despre tine.
Când am ajuns acasă, am deschis calculatorul și am verificat ce putea vedea un necunoscut despre mine.
Am descoperit că profilul meu public conținea fotografii cu Alexandra, comentarii despre apartamentul cumpărat după divorț și chiar o postare în care mulțumeam unui instalator pentru renovarea bucătăriei.
Nu era nevoie de vreo investigație complicată. Doru își făcuse temele înainte să mă cunoască.
Dar un lucru continua să mă neliniștească: de ce îl interesa atât de mult proprietatea mea?
Răspunsul a venit în aceeași seară.
Pe la ora opt, am primit un mesaj de la el.
„Irina, cred că am început cu stângul. Ești o femeie interesantă și aș vrea să ne mai vedem. Poate discutăm mai liniștiți despre viitor.”
Am privit mesajul fără să răspund.
După zece minute a venit altul.
„La vârsta noastră trebuie să fim practici. Eu am experiență în afaceri, tu ai stabilitate. Împreună am putea face lucruri frumoase.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
I-am scris:
„Doru, nu sunt interesată de o altă întâlnire. Te rog să nu mă mai contactezi.”
Răspunsul a venit imediat.
„Te-ai supărat pentru cinci kilograme? Eu îți propuneam un viitor serios!”
Nu i-am mai răspuns. Am păstrat mesajele și i-am blocat numărul.
A doua zi, Alexandra a venit la mine cu o cutie de prăjituri.
— Mamă, am adus ceva bun. Și înainte să spui că nu vrei, să știi că nu numărăm caloriile!
Am izbucnit în râs. Era prima dată când râdeam sincer după întâlnirea aceea.
Ne-am așezat la bucătărie și i-am povestit totul, inclusiv despre fostul meu soț și despre felul în care mă făcuse ani întregi să mă rușinez de corpul meu.
Alexandra m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Mamă, eu te-am văzut de multe ori râzând la glumele tatei, deși după aceea plângeai. Credeam că nu observ.
Am coborât privirea.
— Nu voiam să te implic în problemele noastre.
— Știu. Dar acum nu mai trebuie să te prefaci că nu te doare.
Am simțit cum mi se umezesс ochii.
— Când Doru mi-a spus să slăbesc, primul meu impuls a fost să-mi cer scuze. Îți dai seama? Să-mi cer iertare pentru cum arăt!
Alexandra mi-a prins mâna.
— Și totuși nu ai făcut-o. Te-ai ridicat și ai plecat.
— Da.
— Atunci ai făcut ceva ce înainte îți era foarte greu.
În săptămânile următoare am schimbat setările de confidențialitate ale conturilor mele și am eliminat informațiile personale pe care nu voiam să le vadă necunoscuții.
Am raportat și comportamentul lui Doru pe aplicația de întâlniri. Nu știu ce măsuri au fost luate, dar eu nu am mai primit mesaje de la el.
O vreme am renunțat să mai ies la întâlniri. Nu pentru că mă speriase Doru atât de tare, ci pentru că voiam să înțeleg ce îmi doresc cu adevărat.
Într-o duminică, Alexandra m-a invitat la o plimbare prin centrul Timișoarei.
Mi-am îmbrăcat din nou rochia albastru-petrol.
Când m-a văzut, fiica mea a zâmbit.
— Uite-o pe mama! Îți vine foarte bine!
De data aceasta nu mi-am tras rochia peste șolduri și nu m-am uitat îngrijorată în oglindă.
— Știu, i-am răspuns.
Alexandra a râs și m-a luat de braț.
Am trecut pe lângă cafeneaua în care îl cunoscusem pe Doru. Pentru o clipă, am încetinit pasul.
— Vrei să ocolim? m-a întrebat fiica mea.
— Nu. De ce să ocolesc eu?
Am intrat și ne-am așezat la o masă lângă fereastră.
Aceeași chelneriță ne-a adus meniurile. M-a recunoscut și mi-a zâmbit discret.
— Ce doriți?
Am privit vitrina cu prăjituri.
— Două cafele și două felii de tort cu ciocolată, vă rog.
Alexandra m-a privit amuzată.
— Mamă, chiar două?
— Una pentru mine și una pentru tine. Nu vreau să creadă cineva că am venit să evaluez prăjiturile!
Am râs amândouă.
În timp ce beam cafeaua, mi-am dat seama că nu mai simțeam rușinea din ziua întâlnirii.
Doru nu fusese primul bărbat care încercase să mă facă să cred că trebuie să fiu mai slabă, mai tăcută sau mai recunoscătoare ca să merit iubire.
Dar fusese primul în fața căruia reușisem să mă ridic și să plec fără să-mi cer scuze.
Nu știam dacă voi mai întâlni pe cineva. Poate da, poate nu.
Dar știam că nu-mi voi mai pune niciodată apartamentul, liniștea sau demnitatea pe masa unei prime întâlniri, așteptând ca un necunoscut să hotărască dacă sunt suficient de bună.
Iar când chelnerița ne-a adus nota, am zâmbit.
De data aceasta, singurul lucru pe care trebuia să-l plătesc era cafeaua.