Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce este asta? a întrebat Gheorghe, privind documentul pe care Ana îl așezase în fața lui.
Mi-am recunoscut imediat semnătura. Era cererea prin care renunțasem la promovarea de la întreprinderea din Ploiești, cu treizeci și unu de ani în urmă.
— Mamă, tu ai păstrat toate actele astea? am întrebat surprinsă.
— Le-am găsit într-o cutie cu documente vechi, când m-ai rugat să te ajut să faci ordine în debara, a răspuns Ana.
Gheorghe a ridicat foaia.
— Știu despre promovarea asta. Am discutat atunci și am hotărât împreună să ne mutăm la Brașov.
— Așa este, tată, a spus Ana. Dar tu ai spus marți că mama n-a realizat nimic. Vrem să-ți arătăm ce a însemnat hotărârea aceea pentru ea.
Pe următoarea pagină se afla o scrisoare de recomandare din partea fostului meu director. Mă descria drept o angajată serioasă, capabilă să coordoneze un birou întreg.
Gheorghe a citit-o în tăcere.
— N-am știut că te apreciau atât de mult, Mariana.
— Ți-am povestit atunci, Gheorghe. Dar erai atât de bucuros pentru promovarea ta încât n-am vrut să-ți stric entuziasmul.
Mihai s-a aplecat peste masă.
— Tată, îți amintești când am fost operat de apendicită, la doisprezece ani?
— Sigur că da. Am stat cu sufletul la gură.
— Tu erai plecat într-o delegație. Mama a stat trei nopți la spital, apoi încă două săptămâni aproape nu a dormit, ca să aibă grijă de mine. Eu îmi amintesc foarte bine.
— Și ce legătură are asta cu discuția noastră? a întrebat Gheorghe.
— Legătura este că tu puteai să pleci în delegații fiindcă știai că mama se ocupă de tot ce rămânea acasă.
Ioana a deschis un album vechi.
— Eu îmi amintesc altceva. Când bunica era bolnavă, mama mergea dimineața la ea, apoi venea să ne pregătească de școală. Seara îi ducea medicamente și se întorcea să ne facă mâncare.
Gheorghe a privit fotografia mamei lui.
— Știu că Mariana a ajutat-o mult.
— Nu doar a ajutat-o, tată, a răspuns Ioana. A îngrijit-o aproape un an. Iar tu ai putut să continui să lucrezi fără să-ți întrerupi cariera.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Copii, nu vreau să vă certați cu tatăl vostru din cauza mea.
Ana mi-a strâns mâna.
— Mamă, nu suntem aici să ne certăm. Dar nu putem să-l lăsăm pe tata să spună că viața ta n-a însemnat nimic.
Gheorghe s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Eu n-am spus că n-a însemnat nimic. Am spus că eu am fost cel care a adus banii.
— Așa este, a răspuns Ana. Dar dacă mama ar fi continuat să lucreze, cine ar fi rămas acasă cu noi? Cine ar fi avut grijă de bunici? Tu ai fi renunțat la promovări?
Soțul meu a deschis gura, apoi a închis-o.
— Nu știu, a recunoscut în cele din urmă.
— Mama a făcut-o, a spus Mihai. Și nu ți-a reproșat niciodată.
În sufragerie s-a lăsat liniștea.
Gheorghe a privit documentele, apoi s-a întors spre mine.
— Mariana, chiar ai simțit toți anii aceștia că nu te-am apreciat?
Am respirat adânc.
— Nu întotdeauna. Au fost și ani frumoși, Gheorghe. Dar când mi-ai spus că n-am realizat nimic, parcă ai șters dintr-o propoziție tot ce am făcut împreună.
— Eram supărat. De când am ieșit la pensie, simt că nu mai sunt important pentru nimeni.
— Și de aceea trebuia să mă faci pe mine să mă simt neimportantă?
A coborât privirea.
— Nu. N-ar fi trebuit.
Ana a închis dosarul.
— Tată, noi suntem recunoscători pentru tot ce ai făcut. Dar nu vrem să fim puși să alegem care dintre voi a muncit mai mult. Amândoi ați contribuit la familia asta, în moduri diferite.
Gheorghe a rămas câteva clipe tăcut, apoi s-a apropiat de mine.
— Mariana, îmi pare rău. Am fost nedrept. Nu știu dacă pot repara ce am spus, dar vreau să încerc.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
— Nu am nevoie să-mi mulțumești în fiecare zi, Gheorghe. Am nevoie să nu mă mai privești ca pe o femeie care a trăit pe banii tăi.
— Ai dreptate, a răspuns încet.
În seara aceea ne-am întors acasă fără să vorbim prea mult. Dar în dimineața următoare, Gheorghe pregătise cafeaua și micul dejun.
— M-am gândit că, dacă tot sunt pensionar, pot să mă ocup și eu de câteva lucruri prin casă, mi-a spus stânjenit.
Am zâmbit, dar nu m-am grăbit să consider că totul era rezolvat.
În săptămânile următoare, am început să împărțim treburile gospodăriei. Gheorghe a descoperit cât timp înseamnă cumpărăturile, gătitul și programările medicale, iar eu am început să am câteva ore numai pentru mine.
M-am înscris la un curs de pictură organizat la centrul cultural din Brașov. Îmi plăcuse să desenez în tinerețe, dar abandonasem pasiunea după nașterea copiilor.
În prima zi m-am simțit stingheră printre ceilalți participanți. După o lună, așteptam cu nerăbdare fiecare întâlnire.
Într-o după-amiază, Gheorghe a venit să mă ia de la curs. I-am arătat primul meu tablou, un peisaj cu o casă veche și un copac înflorit.
— Tu ai pictat asta? m-a întrebat surprins.
— Da. Nu e perfect, dar îmi place.
L-a privit mult timp.
— E foarte frumos, Mariana. Nu știam că ai talent.
— Sunt multe lucruri despre mine pe care nu le-ai întrebat niciodată, Gheorghe.
A încuviințat, fără să se apere.
În seara aceea, când am ajuns acasă, a agățat tabloul în sufragerie, lângă fotografiile copiilor.
Nu uitasem cuvintele care mă făcuseră să plâng în noaptea aceea de marți. Dar începeam să văd că Gheorghe încerca să schimbe ceva, nu doar să-și ceară iertare.
Câteva zile mai târziu, Ana ne-a invitat din nou la masă. De data aceasta nu mai erau dosare sau documente pe masă.
Gheorghe a ridicat paharul și s-a uitat spre cei trei copii.
— Vreau să vă spun ceva. Am fost mândru toată viața de cariera mea. Dar am uitat că n-aș fi putut face multe dintre lucrurile acelea fără mama voastră.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mariana, îți mulțumesc. Nu doar pentru copii. Pentru viața pe care am construit-o împreună.
Mi-au dat lacrimile, dar de data aceasta nu mai erau lacrimi de umilință.
Nu știu dacă după treizeci și cinci de ani doi oameni pot schimba peste noapte toate obiceiurile. Probabil că nu.
Dar știu că, la șaizeci de ani, am început în sfârșit să-mi fac loc și pentru propriile dorințe.
Copiii mei crescuseră, părinții pe care îi îngrijisem nu mai erau, iar Gheorghe ieșise la pensie.
Nu mai trebuia să-mi amân viața pentru încă un an.
Și poate că cea mai importantă realizare a mea nu era doar că crescusem trei copii sau că ținusem familia unită.
Era că, după atâția ani în care avusesem grijă de toți ceilalți, învățam în sfârșit să am grijă și de mine.