Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tată, pe cine suni? a întrebat Andrei, apropiindu-se de el.
Radu Diaconu nu i-a răspuns imediat. A așteptat să i se răspundă la telefon.
— Bună seara, domnule Popescu. Îmi cer scuze că vă deranjez de Revelion. Vă rog ca, după sărbători, să convocați o ședință a conducerii. Vreau o verificare a contractelor aprobate de Andrei în ultimele șase luni.
Andrei a încremenit.
— Tată, ce legătură are firma cu viața mea personală?
Radu a închis telefonul și l-a privit.
— Are legătură cu faptul că de câteva luni lipsesc bani din anumite proiecte, iar tu refuzi să-mi explici unde s-au dus. Am sperat că vei veni singur să discutăm.
Diana și-a pierdut zâmbetul.
— Domnule Diaconu, eu nu înțeleg de ce ne amenințați. Andrei are dreptul să fie fericit!
— Are dreptul să divorțeze, domnișoară. Dar nu are dreptul să-și umilească soția și să stea deoparte când dumneavoastră o loviți.
Cornelia s-a apropiat de mine și mi-a adus un prosop rece pentru obraz.
— Ioana, iartă-ne. Niciodată nu mi-am imaginat că Andrei poate face așa ceva.
Am privit-o fără să pot răspunde.
Radu s-a întors spre fiul lui.
— Mai este ceva. Știi foarte bine că Ioana ți-a dat economiile ei când ai început primul proiect. Ai promis că i le restitui. Ai făcut-o?
Andrei și-a coborât privirea.
— Nu încă.
— Atunci înainte să-i spui că a trăit pe banii tăi, amintește-ți cine te-a ajutat când nu aveai cu ce plăti furnizorii.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Tată, a murmurat Andrei, nu trebuia să discutăm toate astea aici.
— Nici tu nu trebuia să-ți aduci amanta aici.
Radu a făcut un semn spre ușă.
— Diana, vă rog să plecați. Iar tu, Andrei, dacă alegi să pleci cu ea, este hotărârea ta. Dar de acum înainte îți vei asuma singur consecințele.
Diana l-a apucat de braț.
— Hai, Andrei! Nu avem nevoie de oamenii ăștia!
El a ezitat, apoi a urmat-o.
Când ușa s-a închis, m-am așezat pe primul scaun. Abia atunci am început să plâng.
— Ioana, a spus Radu, vreau să știi ceva. Nu trebuie să rămâi căsătorită cu fiul meu ca să ne fii dragă. Și nu trebuie să accepți umilințe ca să păstrezi o familie.
În noaptea aceea am rămas într-o cameră de oaspeți. Dimineața, Cornelia m-a ajutat să-mi strâng lucrurile, iar Radu mi-a promis că va pune la dispoziția avocatului meu documentele privind banii investiți în primul proiect al lui Andrei.
După sărbători, m-am mutat temporar la o prietenă din București și am început procedura de divorț.
Nu aveam de gând să mă întorc.
În săptămânile următoare, Andrei m-a sunat de mai multe ori. La început era furios că tatăl lui îi verifica activitatea. Apoi a început să-mi spună că Diana nu era femeia pe care o crezuse.
— Ioana, am făcut o greșeală. Putem să discutăm?
— Putem discuta despre divorț și despre banii pe care ți i-am împrumutat. Despre împăcare, nu.
— Opt ani de căsnicie nu înseamnă nimic pentru tine?
— Au însemnat enorm. Tocmai de aceea nu pot să uit cum m-ai privit în seara în care Diana m-a lovit.
A tăcut.
Între timp, verificarea firmei a scos la iveală mai multe cheltuieli personale trecute nejustificat în contabilitatea unor proiecte. Nu era vorba despre sume care să distrugă compania, dar erau suficient de importante încât Radu să ceară explicații și recuperarea lor.
Andrei a fost înlocuit din funcția de director general după parcurgerea procedurilor societății. A rămas acționar pentru partea care îi aparținea, însă nu mai conducea activitatea zilnică.
Când a aflat, m-a acuzat că îi distrusesem cariera.
— Ioana, tata nu ar fi început verificarea dacă nu se întâmpla scandalul acela!
— Atunci poate ar trebui să te întrebi de ce existau cheltuieli pe care nu le puteai justifica.
N-a mai răspuns.
Cu ajutorul unui avocat, am început să clarificăm și situația economiilor mele. Aveam extrase bancare care dovedeau transferurile către proiectul lui Andrei și mesaje în care el promisese să-mi restituie banii.
După mai multe discuții, am ajuns la o înțelegere scrisă privind rambursarea lor în rate.
Nu mi-am recuperat banii peste noapte. Dar pentru prima dată după ani întregi, contribuția mea nu mai era tratată ca un lucru lipsit de importanță.
Într-o după-amiază, am deschis cutia în care păstrasem pensulele și schițele vechi.
Le-am întins pe masa din bucătărie și am început să desenez.
Nu mai ținusem un penson în mână de aproape opt ani. La început mi-au tremurat degetele, iar prima schiță mi s-a părut stângace.
Dar după câteva ore mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise pictura.
Am căutat un spațiu mic de închiriat într-un cartier din București. Nu-mi permiteam să deschid imediat un atelier mare, așa că am început cu două grupe de copii, câteva după-amiezi pe săptămână.
Primele luni au fost grele. Cumpăram materiale cu grijă, îmi făceam singură publicitate și uneori mă întrebam dacă voi reuși să plătesc chiria.
Dar când vedeam copiii intrând bucuroși la cursuri, îmi aminteam de ce iubisem atât de mult meseria aceea.
Într-o zi, Radu și Cornelia au venit în vizită.
— Este frumos aici, Ioana, a spus socrul meu, privind desenele de pe pereți.
— E mic, dar este al meu. Și vreau să-l dezvolt încet, din munca mea.
Radu a zâmbit.
— Atunci să nu renunți.
După câteva luni, divorțul s-a încheiat. Andrei a venit singur la ultima întâlnire.
— Ioana, îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Nu mă aștept să mă ierți.
L-am privit. Nu mai părea bărbatul sigur pe el care intrase la braț cu Diana în noaptea de Revelion.
— Sper să înțelegi într-o zi că nu faptul că ai iubit altă femeie m-a durut cel mai tare. Ci faptul că ai încetat să mă mai tratezi ca pe un om care merită respect.
Și-a coborât privirea.
— Știu.
Ne-am despărțit fără alte promisiuni.
În primăvara următoare, am organizat prima expoziție cu lucrările copiilor de la atelier. Părinții au venit cu flori, cei mici își arătau mândri tablourile, iar eu alergam de la unul la altul, emoționată.
Radu și Cornelia au venit și ei. Socrul meu a rămas mult timp în fața unui tablou pictat de mine, cu o casă luminată într-o seară de iarnă.
— Tu ai făcut asta?
— Da. Este primul tablou pe care l-am terminat după divorț.
— Ar trebui să fii mândră de tine, Ioana.
Am zâmbit.
— Încep să fiu.
În seara aceea, după ce ultimii vizitatori au plecat, am stins luminile atelierului și am încuiat ușa.
Mi-am amintit noaptea de Revelion, palma primită în fața rudelor și tăcerea lui Andrei.
Atunci crezusem că pierdusem totul.
Dar, privind cheia atelierului din mâna mea, am înțeles că pierdusem doar viața în care renunțasem treptat la mine însămi.
Și că, pentru prima dată după opt ani, aveam din nou curajul să construiesc ceva care să-mi aparțină.