Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Emilia, pot să văd pagina aceea? m-a întrebat Victor, cu vocea tremurândă.
Am privit caietul mamei. Hârtia lipită pe ultima pagină era îngălbenită, iar colțurile începuseră să se desprindă.
— Mama nu mi-a spus niciodată ce este aici. Am crezut că sunt doar niște rețete vechi.
Victor și-a retras mâna.
— Atunci deschide-o tu. Este caietul tău.
Am desprins cu grijă hârtia. Dedesubt era o fotografie mică, decolorată, cu doi tineri în fața unei case. Femeia era mama. Bărbatul de lângă ea semăna izbitor cu Victor, doar că avea părul negru și zâmbea.
Pe spatele fotografiei scria: „Maria și Victor, vara lui 2002”.
— Acesta sunteți dumneavoastră? am întrebat.
Victor a luat fotografia și a început să plângă.
— Da, Emilia. Eram noi. Înainte să plec în Germania.
Sub fotografie se afla un plic vechi, adresat unui bărbat pe nume Victor Dumitrescu. Nu fusese niciodată trimis.
— Pot să-l deschid? am întrebat.
Victor a încuviințat.
Scrisoarea era scurtă. Mama îi spunea că așteaptă un copil, că încercase să-l contacteze și că tatăl lui îi ceruse să nu-l mai caute. Ultima propoziție m-a făcut să mă așez.
„Dacă într-o zi vei afla de fetița noastră, să știi că nu eu am vrut să crească fără tine.”
Victor și-a acoperit fața cu palmele.
— Tatăl meu mi-a spus că Maria plecase cu alt bărbat. Iar ei i-a spus, probabil, că eu nu mai vreau să știu de ea.
— Și dumneavoastră l-ați crezut?
— Da. Asta este greșeala pe care n-o să mi-o iert niciodată.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Mama a muncit în două locuri ca să mă crească. Uneori nu avea bani nici pentru medicamente. Iar dumneavoastră aveați o fermă întreagă!
— Ferma am construit-o mai târziu. Dar asta nu schimbă faptul că trebuia să o caut.
M-am ridicat brusc.
— Am nevoie să fiu singură.
Doamna Ileana m-a condus până la camera angajaților. În noaptea aceea n-am dormit. Am citit scrisoarea de zeci de ori, încercând să împac imaginea mamei care îmi spunea că tata murise cu adevărul descoperit într-o bucătărie străină.
A doua zi, Victor m-a așteptat lângă intrarea în fermă.
— Emilia, nu vreau să te oblig să mă crezi. Putem face un test de paternitate. Și indiferent de rezultat, îți voi respecta hotărârea.
Am acceptat. Nu pentru banii lui, ci pentru că aveam nevoie să știu cine sunt.
Au trecut aproape trei săptămâni până am primit rezultatul. Testul confirma că Victor Dumitrescu era tatăl meu biologic.
Când mi-a arătat documentul, bărbatul a început să plângă.
— Am o fiică, a șoptit. Am avut o fiică douăzeci și trei de ani și n-am știut.
— Eu am avut un tată douăzeci și trei de ani, am răspuns. Dar am crescut crezând că este mort.
Victor a încercat să-mi ia mâna, apoi s-a oprit.
— Îmi pare rău, Emilia.
— Când mama s-a îmbolnăvit, am vândut aproape tot ce aveam. Am împrumutat bani pentru tratament. Dacă ați fi fost acolo, poate lucrurile ar fi fost altfel.
— Știu.
— Nu, nu știți. Dumneavoastră ați pierdut o femeie pe care ați iubit-o. Eu am pierdut singurul om care m-a crescut.
N-a încercat să se apere.
În zilele următoare, Victor mi-a propus să mă mut în casa lui. Mi-a spus că îmi poate plăti datoriile și că nu mai trebuie să lucrez în bucătărie.
Am refuzat.
— Nu vreau să trec peste douăzeci și trei de ani de absență doar pentru că acum aveți bani.
— Atunci spune-mi ce pot face.
— Pentru început, puteți să-mi povestiți despre mama. Despre femeia care era înainte să devină mama mea.
Am început să ne întâlnim duminica, după terminarea programului. Victor îmi povestea despre tinerețea lor, despre casa mică în care locuiseră și despre serile în care Maria pregătea plăcinta cu mere.
Am aflat că litera M nu era doar inițiala mamei. Victor obișnuia să-i spună că plăcinta aceea era cel mai bun lucru din lume, iar ea îi răspundea râzând: „Atunci să știe toată lumea că este făcută de Maria!”
Într-o duminică, i-am arătat fotografia mamei din ultimul ei an de viață.
Victor a privit-o mult timp.
— A îmbătrânit atât de mult…
— A muncit mult, am spus. Dar nu s-a plâns niciodată că m-a avut.
— Mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de rău îmi pare.
— Și eu mi-aș fi dorit să mai fie aici.
După câteva luni, am acceptat ajutorul lui pentru a achita datoriile rămase după tratamentul mamei. Nu mi-a cerut să mă mut la el și nici să renunț la serviciu.
Am continuat să lucrez la fermă, dar am început și un curs de bucătar. Îmi doream ca într-o zi să deschid o mică patiserie, unde să pregătesc rețetele mamei.
Victor m-a sprijinit, fără să încerce să hotărască în locul meu.
În primăvara următoare, am mers împreună la mormântul Mariei, în satul de lângă Făgăraș.
Victor a îngenuncheat și a așezat un buchet de flori.
— Maria, am găsit-o pe fata noastră, a șoptit. Îmi pare rău că n-am venit mai devreme.
Am rămas lângă el, fără să spun nimic.
La întoarcere, ne-am oprit în fața casei în care crescusem. Victor a privit ferestrele vechi și curtea mică.
— Aici ai copilărit?
— Da. Aici mama mă învăța să fac plăcinta.
— Pot să te întreb ceva, Emilia?
— Sigur.
— Crezi că într-o zi vei putea să-mi spui tată?
L-am privit. În fața mea nu mai era proprietarul bogat și sever de care se temeau angajații. Era un bărbat care pierduse douăzeci și trei de ani din viața fiicei sale.
— Nu știu când, am răspuns. Dar aș vrea să încercăm.
A încuviințat, cu ochii umezi.
În duminica următoare am pregătit împreună plăcinta cu mere. Victor a curățat merele, iar eu am întins aluatul după rețeta mamei.
Când a venit momentul să pun litera M pe crustă, i-am întins două fâșii de aluat.
— Vreți să o faceți dumneavoastră?
Victor a zâmbit și a așezat cu grijă litera.
— Așa făcea și Maria.
Am pus tava în cuptor, iar după o vreme bucătăria s-a umplut de mirosul copilăriei mele.
Victor stătea lângă masă, privind plăcinta care se rumenea.
— Emilia, mulțumesc că mi-ai dat voie să fiu aici.
Am zâmbit.
— Cu plăcere, tată.
A rămas nemișcat.
Nu i-am mai spus nimic. Nici nu era nevoie.
În bucătăria aceea, unde cu un an înainte venisem ca o străină în căutarea unui serviciu, doi oameni începeau, în sfârșit, să învețe cum să fie o familie.