Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tatăl meu? am repetat, uitându-mă la Victor. Ești sigur?
— Foarte sigur, Alexandra. L-am sunat când m-am întors din străinătate. Mi-a spus că te-ai împăcat cu fostul tău iubit și că nu vrei să mai auzi de mine.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Eu nu am avut niciun fost iubit la care să mă întorc. Te-am căutat luni întregi!
Victor și-a trecut mâna prin păr.
— Am încercat să te sun. Numărul pe care îl aveam nu mai era disponibil.
— Tata mi-a luat telefonul când m-a dat afară. Mi-am cumpărat altul abia după câteva săptămâni. Nu mai aveam numărul tău și nici nu știam că ești proprietarul companiei la care încercasem să te găsesc.
În spatele nostru, Elena se îndrepta discret spre ieșire.
— Stai puțin, a spus Victor. Tu știai că Alexandra și cu mine ne cunoaștem?
Sora mea vitregă a încercat să zâmbească.
— Victor, nu știam că este vorba despre aceeași persoană. Tata mi-a cerut doar s-o aduc la petrecere.
— Și de ce ai umilit-o în fața invitaților?
— Am făcut o glumă!
— Să spui despre o mamă că își caută un bărbat bogat care să-i întrețină copiii nu este o glumă.
Elena și-a luat geanta și a plecat fără să mai răspundă.
Victor s-a întors spre mine.
— Alexandra, vreau să-mi cunosc copiii. Dar înainte de orice, trebuie să lămurim ce s-a întâmplat între noi.
Ne-am retras într-o cameră mai liniștită. I-am povestit despre sarcină, despre ziua în care tata mă alungase și despre lunile petrecute prin spitale după nașterea prematură a tripleților.
Victor m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Matei, David și Sofia, am spus. Așa îi cheamă.
A repetat numele încet, de parcă încerca să le învețe pe de rost.
— Sunt sănătoși?
— Acum da. La început ne-a fost foarte greu. Au stat o vreme în spital, dar au crescut bine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Patru ani, Alexandra. Am pierdut patru ani din viața lor.
— Și eu am petrecut patru ani întrebându-mă de ce nu m-ai căutat.
Victor și-a coborât privirea.
— Trebuia să încerc mai mult. N-ar fi trebuit să cred ce mi-a spus tatăl tău.
Înainte să plec, am stabilit să facem un test de paternitate. Nu pentru că eu aveam îndoieli, ci pentru că voiam să începem această nouă etapă fără întrebări rămase între noi.
Rezultatul a venit după aproape trei săptămâni și a confirmat că Victor era tatăl biologic al celor trei copii.
În ziua aceea m-a sunat cu vocea tremurândă.
— Alexandra, pot să vin să-i cunosc?
Am acceptat să vină sâmbătă, pentru câteva ore.
Victor a ajuns cu trei cărți ilustrate și o cutie de creioane colorate. Nu adusese jucării scumpe și nici nu încercase să-i impresioneze.
Matei l-a întrebat imediat:
— Tu cine ești?
Victor s-a așezat pe vine, la nivelul lui.
— Mă numesc Victor. Sunt un prieten al mamei voastre și mi-ar plăcea să ne cunoaștem.
Copiii l-au privit curioși, apoi Sofia i-a întins o foaie.
— Știi să desenezi o pisică?
Victor a râs printre lacrimi.
— Nu prea bine. Dar pot să încerc.
În după-amiaza aceea au desenat împreună aproape două ore.
După plecarea lui, David m-a întrebat dacă domnul Victor va mai veni.
— Dacă vă face plăcere, da.
— Să vină! a spus Matei. Face pisici foarte urâte!
Am izbucnit în râs pentru prima dată după multă vreme.
Între timp, tata aflase despre reîntâlnirea noastră. M-a sunat după patru ani în care nu mă căutase aproape deloc.
— Alexandra, trebuie să vorbim. Nu este bine ce îi povestești lui Victor despre mine.
— I-am spus adevărul, tată.
— Am vrut să te protejez! Omul acela avea bani, relații și o viață complicată. Nu voiam să te amăgească.
— Și ca să mă protejezi, m-ai dat afară însărcinată cu trei copii?
A urmat o tăcere lungă.
— Am fost furios, a murmurat.
— Ai avut patru ani să-ți treacă furia. Nici măcar nu știi cum arată nepoții tăi.
— Alexandra, sunt tatăl tău!
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut atât de tare.
Am închis telefonul. Nu pentru a-l pedepsi, ci pentru că nu mai aveam puterea să-i ascult justificările.
Victor a început să vină regulat. La început copiii îl strigau pe nume. Apoi le-am explicat, pe înțelesul lor, că este tatăl lor și că nu știuse despre existența lor.
Nu i-am obligat să-i spună „tata”. Am vrut să se apropie de el în ritmul lor.
Victor a început să contribuie la cheltuielile copiilor și am discutat cu un avocat despre recunoașterea legală a paternității și stabilirea responsabilităților sale.
Nu mi-a cerut să renunț la serviciu și nici să mă mut imediat în vila lui.
Într-o seară mi-a spus:
— Alexandra, vreau să vă ajut. Dar nu vreau să crezi că încerc să cumpăr anii în care am lipsit.
— Atunci fii prezent, Victor. Copiii au nevoie de un tată care să vină și când sunt bolnavi, nu doar când e sărbătoare.
— Asta vreau să fac.
Și, încetul cu încetul, a început să-și respecte promisiunea.
Într-o duminică, Sofia s-a îmbolnăvit și a făcut febră. Victor a venit să ne ajute cu ceilalți doi copii, în timp ce eu am mers cu ea la medic.
Când m-am întors, Matei și David dormeau, iar Victor strângea jucăriile din sufragerie.
— Cum te-ai descurcat? l-am întrebat.
A zâmbit obosit.
— Cred că am înțeles în sfârșit de ce spuneai că nu dormeai aproape deloc.
Am râs.
Au trecut câteva luni. Relația noastră nu s-a transformat peste noapte într-o poveste de dragoste perfectă. Aveam amândoi multe lucruri de înțeles și de iertat.
Dar într-o după-amiază, când Victor venise să-i ia pe copii în parc, Sofia a alergat spre el și a strigat:
— Tati, uite ce desen ți-am făcut!
Victor a rămas nemișcat.
A luat desenul și s-a aplecat s-o îmbrățișeze.
— Mulțumesc, iubita mea.
După ce copiii au ieșit să-și pună încălțămintea, s-a întors spre mine.
— Alexandra, nu știu dacă o să pot recupera vreodată cei patru ani pierduți.
— Nu poți, Victor. Dar poți să fii aici pentru anii care urmează.
A încuviințat.
În seara aceea i-am privit pe toți patru întorcându-se din parc, obosiți și veseli. Matei îi povestea ceva fără să respire, David îi ținea mâna, iar Sofia își sprijinea capul de umărul lui.
Cu patru ani înainte plecasem din casa tatălui meu cu o geantă și cu trei copii încă nenăscuți, fără să știu unde voi dormi.
Acum aveam în continuare serviciul meu, locuința mea și copiii pe care îi crescusem cu atâta trudă.
Dar nu mai trebuia să duc singură fiecare grijă.
Iar cel mai important lucru nu era că Victor avea bani sau o vilă frumoasă.
Era că, atunci când copiii îl strigau, se întorcea de fiecare dată spre ei.