Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Daniel? am șoptit, privind fotografia de pe telefonul Emiliei. Nu se poate…
În imagine eram eu, la douăzeci de ani, în fața unei clădiri vechi din Ploiești. Lângă mine stătea un tânăr cu părul negru și un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de peste treizeci de ani.
— Îl recunoști, mamă? m-a întrebat Emilia.
— Da. Am lucrat împreună la o farmacie, înainte să-l cunosc pe tatăl tău. Daniel era student și făcea practică acolo. Am fost prieteni apropiați.
Mi-am amintit de băiatul acela sărac, care venea uneori la serviciu fără să fi mâncat. Îi împărțeam sandvișul meu și îl ajutam să învețe pentru examene.
— Dar de ce ți-ar fi plătit tratamentul după atâția ani?
Emilia a așezat telefonul pe masă.
— Pentru că nu a uitat niciodată ce ai făcut pentru el.
Am privit-o nedumerită.
— În ultimul an de facultate, Daniel a rămas fără bani și risca să fie exmatriculat pentru că nu-și putea plăti anumite cheltuieli. Tu l-ai ajutat. I-ai dat economiile tale, fără să-i ceri nimic în schimb.
Mi-am amintit. Îi împrumutasem o sumă modestă, strânsă pentru o excursie. Nu mai vorbisem despre banii aceia după ce Daniel plecase din oraș.
— Mamă, când ai ajuns la spital, acum zece ani, Daniel aflase întâmplător de situația ta de la o fostă colegă. Avea deja o firmă prosperă. A plătit o parte din tratament și a cerut să rămână anonim.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Dar de ce nu mi-a spus?
— Pentru că știa că ai fi încercat să-i dai banii înapoi. Mi-a spus că, atunci când nu avea nimic, tu l-ai ajutat fără să-l faci să se simtă sărac.
Am rămas câteva clipe tăcută. Apoi mi-am amintit întrebarea care mă frământa de zile întregi.
— Emilia, toate acestea explică de ce Daniel este un om bun. Dar nu explică de ce te-ai căsătorit cu el.
Fiica mea a coborât privirea.
— Știu, mamă. Și tocmai asta mi-a fost cel mai greu să-ți povestesc.
Mi-a spus că îl cunoscuse în timpul practicii la spital. Daniel venise pentru investigații și tratament, după ce fusese diagnosticat cu o afecțiune serioasă.
La început vorbiseră doar despre lucruri obișnuite. Apoi, într-o zi, el îi observase numele pe ecuson și o întrebase dacă are rude în Ploiești.
— Când i-am spus cum te cheamă, a început să-mi povestească despre tine. Așa am aflat cine plătise tratamentul tău.
— Și atunci te-ai îndrăgostit de el?
— Nu, mamă. La început am simțit doar recunoștință. Dar am continuat să vorbim și după ce practica mea s-a terminat. Am descoperit un om singur, care trecuse prin multe și care mă asculta fără să mă judece.
Emilia mi-a povestit că Daniel era văduv și avea doi copii adulți. Relația cu ei devenise dificilă după ce se îmbolnăvise, mai ales din cauza neînțelegerilor legate de administrarea firmei.
— Dar nu m-am căsătorit ca să-i apăr averea, a continuat. Daniel are avocat și își poate lua singur deciziile. Nici nu mi-a cerut vreodată să fac asta.
— Atunci de ce atât de repede? De ce în secret?
— Pentru că am început să țin la el altfel decât mă așteptam. Și pentru că, atunci când mi-a cerut să ne căsătorim, mi-am dat seama că îmi doresc să fiu alături de el. Dar mi-a fost frică să-ți spun. Știam că o să crezi că îmi distrug viitorul.
Am privit-o atent.
— Emilia, ai douăzeci și patru de ani. Ai încă facultatea de terminat. Daniel are cincizeci și opt și probleme de sănătate. Te-ai gândit ce înseamnă toate acestea?
— Da. Am discutat mult. Și am stabilit că îmi continui studiile, că nu renunț la cariera mea și că nu devin responsabilă pentru toate problemele lui.
— Dar îl iubești?
Emilia a început să plângă.
— Da, mamă. Nu știu dacă tu vei înțelege vreodată, dar îl iubesc. Nu pentru că te-a ajutat acum zece ani. Asta m-a făcut să-l cunosc. Restul s-a întâmplat între noi.
M-am ridicat și am privit pe fereastră. Îmi era greu să accept că fiica mea luase o hotărâre atât de importantă fără mine.
Dar îmi era și mai greu să recunosc că o judecasem înainte să-i ascult povestea.
— Vreau să-l cunosc, am spus în cele din urmă. Pe Daniel de acum, nu pe băiatul pe care mi-l amintesc.
Emilia a zâmbit printre lacrimi.
Două zile mai târziu, Daniel a venit la noi. Avea părul aproape alb și chipul obosit, dar i-am recunoscut imediat privirea.
— Mariana, a spus încet. Nu credeam că ne vom revedea în asemenea împrejurări.
— Nici eu, Daniel. Mai ales că acum trebuie să-ți spun ginere.
A zâmbit stânjenit.
Ne-am așezat la masă. L-am întrebat despre boală, despre planurile lor și despre felul în care vedea viitorul Emiliei.
— Vreau să termine Medicina, mi-a răspuns. Nu vreau să renunțe la nimic pentru mine. Știu că diferența de vârstă este mare și că viața noastră nu va fi simplă.
— Și dacă starea ta de sănătate se agravează?
— Am îngrijire medicală și oameni care mă ajută. Emilia este soția mea, nu infirmiera mea. Nu vreau să-i transform tinerețea într-o obligație.
L-am privit mult timp.
— Daniel, îți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru mine acum zece ani. Dar vreau să fie clar ceva: Emilia nu îți datorează o căsătorie pentru acel ajutor.
— Știu, Mariana. I-am spus și eu același lucru.
În după-amiaza aceea am înțeles că nu aveam toate răspunsurile. Nu știam cum avea să arate căsnicia lor peste cinci sau zece ani.
Dar vedeam că fiica mea nu părea constrânsă și că Daniel nu încerca să vorbească în locul ei.
Înainte să plece, Emilia m-a îmbrățișat.
— Mamă, îmi pare rău că te-am ținut departe de nuntă.
— Și mie îmi pare rău că te-ai temut atât de mult de reacția mea. Dar vreau să-mi promiți ceva: dacă vreodată nu ești fericită, să nu rămâi doar din recunoștință.
— Îți promit.
Am sărutat-o pe frunte, așa cum făceam când era mică.
Nu devenisem peste noapte încântată de diferența lor de vârstă. Încă aveam temeri și întrebări.
Dar învățasem că a-mi iubi fiica nu înseamnă să-i aprob fiecare alegere și nici să decid eu în locul ei.
Când am rămas singură, am scos din sertar vechea chitanță de spital. M-am gândit la tânărul căruia îi împărțisem cândva prânzul și la omul care, mulți ani mai târziu, mă ajutase fără să-mi ceară nimic.
Nu știam atunci că gestul acela mărunt avea să ne lege viețile într-un mod atât de neașteptat.
Am împăturit hârtia și am pus-o la loc.
Recunoștința mea pentru Daniel era una. Căsnicia Emiliei era altceva. Iar dacă voiam să-i fiu aproape fiicei mele, trebuia să învăț să respect această diferență.