Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut hârtia îngălbenită și am început să citesc cu voce tare.
— „Tati, când o să fiu mare, o să am grijă de tine. Nu o să te las niciodată singur și n-o să-mi fie rușine cu tine, chiar dacă ai haine vechi. Pentru mine ești cel mai bun tată din lume.”
În restaurant se făcuse o liniște atât de adâncă încât auzeam clinchetul farfuriilor din bucătărie.
Leonard stătea în picioare, cu ochii în lacrimi.
— Tată, te rog…
Am împăturit hârtia și am pus-o înapoi în plic.
— Nu vreau să te fac de rușine, băiete. Am păstrat scrisoarea asta douăzeci și trei de ani. O citeam când eram obosit și mă întrebam dacă o să reușesc să te cresc singur.
Dan a încercat să râdă.
— Domnule Ilie, cred că am luat cu toții gluma prea în serios. Haideți să nu stricăm petrecerea!
M-am întors spre el.
— Domnule Dan, eu am muncit în sere toată viața. Am cărat lăzi, am săpat pământul și am măturat curți. Nu mi-a fost niciodată rușine cu asta. Dar dumneavoastră ați făcut din munca mea un motiv de batjocură.
Câteva persoane au coborât privirea.
— Nu am vrut să vă jignesc, a murmurat Dan.
— Atunci de ce a râs toată sala?
Nu mi-a răspuns.
Mi-am luat haina de pe spătarul scaunului.
— Vă mulțumesc pentru invitație. Eu mă întorc acasă.
Leonard a venit repede spre mine.
— Tată, nu pleca! Te rog!
— Leonard, am venit să mă bucur pentru tine. Dar nu pot rămâne într-un loc unde sunt tratat ca un om de mâna a doua.
— Îmi pare rău. Trebuia să spun ceva.
— Da, băiete. Trebuia.
Am ieșit din restaurant fără să mai privesc înapoi.
Afară era frig. M-am așezat pe o bancă din apropiere și am așteptat să-mi vină mașina comandată spre gară.
După câteva minute, Leonard a apărut lângă mine, fără sacou.
— Tată, te-am căutat peste tot.
— Întoarce-te la logodnica ta. Este seara voastră.
— Nu pot să mă întorc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
S-a așezat lângă mine.
— Știi de ce n-am spus nimic? Pentru că Dan mi-a promis că mă va recomanda pentru un post important la firma unui prieten. Mi-a fost teamă să nu stric relația cu el.
L-am privit lung.
— Și pentru un serviciu mai bun ai acceptat să-ți umilească tatăl?
Leonard și-a acoperit fața cu palmele.
— Da. Și mi-e rușine de mine.
Am simțit cum mă doare pieptul.
— Băiete, eu am vândut bucata de pământ rămasă de la părinții mei ca să-ți plătesc facultatea. Am muncit veri întregi ca să ai tot ce-ți trebuia. Dar n-am făcut toate astea ca să-mi fii dator. Le-am făcut ca să devii un om care știe să respecte munca altora.
— Știu, tată.
— Atunci să nu uiți niciodată de unde ai plecat.
Leonard a început să plângă. Nu-l mai văzusem așa de când era copil.
— Te rog să mă ierți.
— Ești fiul meu. Te iubesc. Dar iertarea nu înseamnă că nu m-a durut.
Ne-am îmbrățișat, apoi i-am spus să se întoarcă la petrecere. Avea o discuție importantă de purtat cu Sofia.
În trenul spre Ploiești, am scos din nou hârtia veche. Am privit literele stângace și m-am întrebat când începuse băiatul meu să creadă că valoarea unui om se măsoară în bani și relații.
A doua zi, Leonard m-a sunat.
— Tată, am vorbit cu Sofia. I-am spus că nu accept să te mai trateze nimeni așa.
— Și ce a zis?
— Că tatăl ei n-a vrut să te jignească și că ai fost prea sensibil.
Am rămas tăcut.
— Dar i-am spus că nu este vorba despre sensibilitate. Că dacă ne căsătorim, trebuie să ne respectăm familiile, indiferent câți bani au.
— Și?
— Ne-am certat. Mi-a spus că exagerez și că îi stric relația cu părinții.
Nu i-am spus să rupă logodna. Era viața lui, iar hotărârea trebuia să-i aparțină.
— Leonard, eu nu vreau să alegi între mine și Sofia. Vreau doar să nu accepți ca cineva să mă umilească pentru meseria mea.
— Am înțeles, tată.
Au trecut două săptămâni până când fiul meu a venit acasă.
A intrat în curte într-o sâmbătă dimineață, îmbrăcat în blugi și un pulover vechi. M-a găsit reparând o conductă de apă la una dintre sere.
— Ai nevoie de ajutor?
Am ridicat privirea, surprins.
— Tu nu ai serviciu luni?
— Am. Dar astăzi pot să muncesc cu tine.
A luat o cheie din trusa mea și s-a așezat lângă conductă.
Am lucrat împreună aproape trei ore. La prânz am mâncat pâine cu brânză și roșii, așezați pe două lăzi întoarse.
— Tată, mi-am amintit ceva, a spus Leonard. Când eram mic, îmi era rușine că ceilalți copii aveau haine mai bune. Dar tu îmi spuneai mereu că important este să fie curate și să merg la școală cu fruntea sus.
Am zâmbit.
— Așa îți spuneam.
— Și uite că am ajuns să uit tocmai eu lucrul ăsta.
Mi-a povestit că refuzase recomandarea promisă de Dan. Nu voia să depindă profesional de un om în fața căruia simțea că trebuie să tacă.
— Dar cu Sofia ce ai făcut? l-am întrebat.
— Am amânat nunta. I-am spus că nu putem merge mai departe până nu înțelegem amândoi ce înseamnă respectul.
Nu m-am bucurat că aveau probleme. Îmi dorisem să-l văd fericit, nu singur.
— Dacă o iubești, încercați să discutați. Dar nu-ți construi căsnicia pe lucruri pe care te temi să le spui.
Leonard a încuviințat.
O lună mai târziu, Sofia a venit împreună cu el la mine acasă. Nu purta bijuterii scumpe și nici nu încerca să impresioneze pe cineva.
— Domnule Ilie, vreau să-mi cer scuze, mi-a spus. Am râs atunci pentru că toți râdeau. Dar asta nu este o scuză. V-am făcut să vă simțiți nedorit la propria petrecere a fiului dumneavoastră.
Am privit-o atent.
— Sofia, eu nu am nimic împotriva familiei tale. Dar nu vreau să fiu tratat ca o rușine pe care trebuie s-o ascundeți.
— Aveți dreptate. Am vorbit și cu tata. Nu a acceptat imediat că a greșit, dar i-am spus că nu voi mai participa la asemenea glume.
Am încuviințat. Nu aveam nevoie de promisiuni spectaculoase, ci de respect.
Înainte să plece, Leonard m-a întrebat dacă vreau să păstrez fotografia aceea veche în plic.
— Bineînțeles. De ce?
— Pentru că aș vrea să facem una nouă. Noi doi, aici, în curte.
Am stat lângă el, cu hainele de lucru pe mine și cu mâinile încă murdare de pământ. Sofia ne-a fotografiat în fața serei.
Leonard m-a cuprins pe după umeri.
— Tată, sunt mândru de tine.
Nu i-am răspuns imediat. Mi-am șters ochii cu dosul palmei, apoi l-am strâns lângă mine.
Nu știam dacă Sofia și Leonard se vor căsători până la urmă. Dar în ziua aceea am simțit că băiatul meu începuse să înțeleagă ceva ce eu încercasem să-l învăț toată viața.
Că un om nu valorează mai puțin pentru că muncește cu mâinile.
Și că nu trebuie să-ți fie rușine niciodată de părintele care a muncit cinstit ca tu să ai o viață mai bună.