Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, de aproape patru ani încercăm să avem un copil, a spus Mihai, strângându-mi mâna. Nu am amânat nimic. Nu am ales vacanțele în locul unei familii.
Elena s-a uitat la el fără să înțeleagă.
— Patru ani? Dar voi nu mi-ați spus niciodată…
— Pentru că am vrut să păstrăm lucrurile acestea între noi. Și pentru că Andreea nu mai suporta să fie întrebată la fiecare masă de familie când rămâne însărcinată.
Mi-am șters lacrimile cu prosopul pe care încă îl țineam în mână.
— Mihai, nu trebuie să-i povestim tot.
Soțul meu s-a întors spre mine.
— Știu. Dar nu mai vreau să te văd suferind în tăcere. Spunem numai ce ești pregătită să spunem.
Am încuviințat încet.
Elena se așezase din nou pe scaun.
— Ce s-a întâmplat la clinica aceea?
— Am făcut fertilizare in vitro, mamă. A treia procedură. Și nici de data aceasta nu a reușit.
Soacra mea și-a dus mâna la gură.
— A treia?
— Da. Am trecut prin investigații, tratamente și proceduri medicale. Am cheltuit aproape toate economiile. De fiecare dată am sperat că vom primi vestea pe care o așteptăm de atâția ani.
— Și eu vă certam că vă cheltuiți banii pe vacanțe…
Mihai a rămas tăcut.
Elena s-a uitat spre mine.
— Andreea, tu ai trecut prin toate astea?
— Da, mamă Elena.
— Și excursia la munte?
— Am stat aproape tot timpul la clinică, am răspuns. Când ne-am întors, abia puteam să vorbesc cu cineva.
Am lăsat prosopul pe blat.
— Dar mai este ceva ce nu știți.
Mihai mi-a strâns mâna.
— Nu trebuie, iubita mea.
— Ba da. Vreau să înțeleagă.
Am privit fotografia prinsă pe frigider.
— Anul trecut, înainte să plecăm în Italia, am rămas însărcinată.
Elena a încremenit.
— Ai fost însărcinată?
Am încuviințat.
— Nouă săptămâni. Nouă săptămâni în care am crezut că, în sfârșit, vom deveni părinți.
Vocea mi s-a frânt.
— Cumpăraserăm niște șosetuțe mici, albe. Mihai găsise o salopetă galbenă, cu un ursuleț pe piept. În fiecare seară vorbeam despre cum vom aranja camera copilului.
Mihai și-a coborât privirea.
— Apoi, la o ecografie, medicul ne-a spus că sarcina nu mai evolua.
În bucătărie s-a făcut o liniște apăsătoare.
— Doamne… a șoptit Elena.
— După aceea nu mai puteam intra în camera în care puseserăm hăinuțele, am continuat. Plângeam când vedeam cărucioare pe stradă. Mihai mi-a propus să plecăm câteva zile în Italia, să schimbăm locul și să încercăm să ne revenim.
Am arătat spre fotografia de pe frigider.
— În ziua aceea zâmbeam pentru că tocmai reușisem să ieșim împreună din cameră fără să plângem. Nu pentru că eram fericiți și nu ne păsa de nimic.
Elena și-a acoperit fața cu palmele.
— Iar eu vă spuneam că numai la distracții vă gândiți…
— Da, am răspuns încet. Și de fiecare dată mă întrebam dacă nu cumva aveți dreptate că este ceva în neregulă cu mine.
Soacra mea a început să plângă.
— Andreea, iartă-mă. Nu am știut.
— Nu aveați cum să știți, mamă Elena. Dar puteați să nu mă judecați.
Cuvintele mele au făcut-o să-și coboare capul.
— Ai dreptate.
Mihai s-a așezat lângă ea.
— Mamă, noi înțelegem că îți dorești nepoți. Și noi ne dorim copii. Dar nu mai putem transforma fiecare vizită într-o discuție despre asta.
Elena a încuviințat.
— Nu o să vă mai întreb. Vă promit.
Apoi s-a ridicat și s-a apropiat de mine.
— Pot să te îmbrățișez, Andreea?
Am ezitat câteva secunde, apoi am lăsat-o.
M-a cuprins cu brațele și a început să plângă pe umărul meu.
— Mi-am dorit atât de mult să fiu bunică, încât am uitat că voi sunteți cei care suferă cel mai mult.
Nu i-am spus că totul era în regulă. Nu era.
Dar pentru prima dată simțeam că mă ascultase cu adevărat.
În săptămânile următoare, Elena și-a respectat promisiunea.
Nu ne-a mai întrebat despre sarcină. Nu a mai comentat fotografiile din vacanțe și nici nu ne-a mai comparat cu alte cupluri.
Când venea în vizită, aducea uneori prăjiturile mele preferate și mă întreba cum merg lucrurile la serviciu.
La început eram rezervată.
După atâția ani de reproșuri, nu puteam să mă relaxez dintr-odată.
Dar într-o duminică, în timp ce beam cafeaua împreună, Elena mi-a spus:
— Andreea, vreau să știi ceva. Dacă voi doi nu veți avea niciodată copii, tot familia mea sunteți. Și tot vă iubesc.
M-am uitat la ea surprinsă.
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
— Mulțumesc, mamă Elena.
Nu a mai adăugat nimic. Și tocmai faptul că nu a încercat să mă încurajeze cu promisiuni despre un copil care sigur va veni m-a ajutat cel mai mult.
Câteva săptămâni mai târziu am avut o nouă consultație medicală.
Medicul ne-a explicat ce opțiuni mai aveam, dar și faptul că era important să ne acordăm timp înainte de orice altă decizie.
Am ieșit din cabinet epuizată.
În mașină, Mihai m-a întrebat dacă vreau să mergem direct acasă.
Am clătinat din cap.
— Cred că aș vrea să trec pe la mama ta.
S-a uitat surprins la mine.
— Ești sigură?
— Da. Dar vreau să merg singură.
Am sunat-o pe Elena.
— Mamă Elena, sunteți acasă?
— Da, draga mea. S-a întâmplat ceva?
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Pot să vin puțin la dumneavoastră? Astăzi îmi este foarte greu.
Nu m-a întrebat ce spusese medicul.
Nu m-a întrebat dacă aveam vești bune.
Mi-a răspuns doar:
— Bineînțeles, fata mea. Te aștept.
Când am ajuns, Elena pregătise două cești de ceai și pusese pe masă o farfurie cu prăjituri.
M-a îmbrățișat în prag, apoi m-a lăsat să mă așez.
Am stat multă vreme fără să vorbim.
La un moment dat, am început să plâng.
Elena s-a apropiat și mi-a pus mâna peste a mea.
— Nu trebuie să-mi explici nimic, Andreea.
Am privit-o printre lacrimi.
— Mi-e teamă să mai sper.
— Atunci nu trebuie să hotărăști nimic astăzi. Stai aici cât ai nevoie.
Mi-am sprijinit capul pe umărul ei.
Nu știam dacă eu și Mihai vom avea vreodată copilul pe care ni-l doream.
Dar în după-amiaza aceea nu mai trebuia să-mi ascund suferința și nici să răspund la întrebări dureroase.
Soacra mea stătea lângă mine, ținându-mă de mână, fără să-mi ceară nimic.
Și, după șapte ani în care mă temusem de fiecare vizită a ei, pentru prima dată mă dusesem acolo fiindcă îmi doream să fiu lângă ea.