Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Magda și-a coborât privirea spre ceașca de cafea. Își trecea degetul peste marginea farfurioarei, de parcă încerca să găsească puterea de a continua.
— Tata era un om foarte greu de mulțumit, doamnă Maria. Orice făceam, găsea ceva greșit.
Am rămas tăcută.
— Dacă luam nouă la școală, mă întreba de ce n-am luat zece. Dacă vorbeam la masă, îmi spunea că sunt obraznică. Dacă tăceam, mă întreba de ce stau ca o mută.
A zâmbit trist.
— La un moment dat am învățat că cel mai sigur este să nu spun nimic.
Mi-am amintit imediat de prima ei vizită la noi. De felul în care stătuse dreaptă pe scaun, răspunzând scurt la întrebări.
Eu văzusem aroganță acolo unde fusese teamă.
— Și acum, când intru într-o casă în care nu mă simt acceptată, mă port la fel, a continuat Magda. Încerc să nu deranjez. Să nu spun ceva nepotrivit.
A făcut o pauză.
— Știți ce fac înainte să venim la dumneavoastră?
Am clătinat din cap.
— Îmi repet în mașină ce să spun. Cum să vă salut. Ce să răspund dacă mă întrebați despre serviciu. Îmi spun că trebuie să zâmbesc mai mult, dar nu prea mult, ca să nu par falsă.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Magda…
— Și după aproape fiecare masă plec acasă și plâng în baie. Nu vreau să-l pun pe Andrei să aleagă între mine și părinții lui.
Am privit-o fără să găsesc vreun răspuns.
Femeia pe care o considerasem rece petrecea ore întregi încercând să nu ne supere.
Iar noi îi găseam mereu ceva de reproșat.
— De ce ai continuat să vii? am întrebat.
Magda și-a șters ochii.
— Pentru că îl iubesc pe Andrei. Și pentru că am sperat că, într-o zi, o să vedeți că nu sunt dușmanul dumneavoastră.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu am crezut că nu ne placi.
— Mi-aș fi dorit să mă plăceți. Dar cu fiecare vizită îmi era mai greu să mă apropii.
Am lăsat lingurița pe farfurioară.
— Magda, trebuie să-ți cer iertare. Nu numai pentru ce a spus Mirela. Eu am lăsat-o să te jignească. Uneori chiar am fost de acord cu ea.
Magda m-a privit surprinsă.
— Știu că nu pot repara totul printr-o conversație, am continuat. Dar vreau să încerc să schimb felul în care mă port cu tine.
— Nu vreau să vă schimbați pentru mine, doamnă Maria.
— Ba trebuie să schimb ceva. Pentru că am confundat respectul cu obligația de a te purta exact cum îmi imaginam eu.
Am respirat adânc.
— Și pentru că am fost geloasă.
Magda a ridicat privirea.
— Geloasă?
— Da. Mi se părea că mi-ai luat băiatul. Că nu mai sunt importantă pentru el. Și, în loc să accept că are propria familie, am început să caut defecte la tine.
Am văzut cum expresia ei se înmoaie puțin.
— Eu n-am vrut niciodată să vi-l iau pe Andrei.
— Știu acum. Și nici nu aveai cum. El nu este un lucru pe care să-l pierd sau să-l câștig.
Am mai stat aproape o oră la cofetărie. Nu ne-am îmbrățișat și nu am pretins că deveniserăm dintr-odată apropiate.
Dar când ne-am despărțit, Magda mi-a spus:
— Vă mulțumesc că m-ați ascultat.
Pentru prima dată, am înțeles cât de puțin îi oferisem până atunci.
Acasă, Doru se uita la televizor.
— Unde ai fost?
— M-am întâlnit cu Magda.
A pufnit.
— Și? Te-a convins că noi suntem vinovați pentru toate?
M-am așezat în fața lui.
— Doru, noi chiar am greșit.
— Eu n-am jignit pe nimeni!
— De câte ori ai spus că Magda ni l-a luat pe Andrei?
N-a răspuns.
— De câte ori ai râs când Mirela făcea remarci despre ea?
A închis televizorul.
— Maria, acum trebuie să umblăm pe vârfuri în propria casă?
— Nu. Trebuie doar să ne purtăm cu respect.
— Și dacă nu-mi place de ea?
— Nu ești obligat s-o placi. Dar nu ai dreptul s-o umilești.
Doru s-a ridicat și a plecat în dormitor.
Nu era de acord. Dar nici eu nu mai aveam de gând să tac.
A doua zi am sunat-o pe Mirela.
— Vreau să nu mai faci remarci despre Magda când vine la noi.
Sora mea a început să râdă.
— Vai, Maria! Acum nici să glumim nu mai avem voie?
— Nu când glumele sunt mereu pe seama aceleiași persoane.
— Te-a întors și pe tine împotriva familiei!
— Magda face parte din familia noastră, Mirela. Și dacă vrei să vii la noi, trebuie să respecți asta.
Mi-a închis telefonul supărată.
În seara aceea l-am sunat pe Andrei.
— Mamă? a răspuns rezervat.
— M-am întâlnit cu Magda.
— Știu. Mi-a povestit.
— Vreau să-ți cer iertare și ție. Am făcut-o să se simtă nedorită, iar tu ai încercat de multe ori să-mi explici. Nu te-am ascultat.
Andrei a tăcut câteva secunde.
— Mamă, eu nu vreau să mă îndepărtez de voi. Dar nici nu mai pot veni acasă știind că Magda va pleca plângând.
— Înțeleg. Și nu-ți cer să mă crezi doar pentru că îți promit că va fi altfel.
— Atunci ce vrei?
— Să vă arăt.
Duminica următoare i-am invitat la prânz.
Magda a intrat cu aceeași reținere pe care o observasem de atâtea ori.
De data aceasta m-am apropiat eu.
— Bună, Magda. Mă bucur că ai venit.
— Bună ziua, doamnă Maria.
Nu am insistat s-o îmbrățișez. I-am luat haina și i-am arătat unde poate să se așeze.
La masă am întrebat-o cum îi merge la clinică. Mi-a povestit despre programul aglomerat și despre o colegă nouă.
Am ascultat-o fără să-i dau sfaturi și fără să-i reproșez că muncește prea mult.
La un moment dat, Mirela, care venise și ea, a intervenit:
— Ia uite, astăzi Magda chiar vorbește! Ce minune!
Am pus furculița jos.
— Mirela, te rog să încetezi.
Sora mea s-a uitat surprinsă.
— Ce-am zis?
— Ai făcut iar o remarcă răutăcioasă. Nu mai accept asta la masa mea.
— Doamne, nici nu mai știe omul de glumă!
— Atunci găsește o glumă de care să râdem cu toții.
Mirela a tăcut.
Doru și-a coborât privirea spre farfurie, dar n-a intervenit.
Andrei se uita la mine de parcă nu mă recunoștea.
Magda avea ochii umezi.
După masă, când ceilalți au ieșit pe balcon, am găsit-o în bucătărie, lângă chiuvetă.
— Vă ajut să spălați vasele? m-a întrebat.
Am zâmbit.
— Numai dacă vrei. Nu trebuie să faci nimic ca să meriți să fii primită aici.
Magda a rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi și-a tras un scaun lângă masa din bucătărie.
— Atunci cred că aș mai sta puțin la cafea.
Am pus două cești pe masă.
Când Andrei a intrat să vadă unde suntem, ne-a găsit vorbind liniștite.
N-a spus nimic. Doar a zâmbit.
Înainte să plece, Magda s-a întors spre mine.
— Mulțumesc pentru astăzi, doamnă Maria.
I-am atins ușor mâna.
— Eu îți mulțumesc că ai mai venit. Și vreau să știi ceva: aici nu trebuie să dovedești nimănui că meriți să faci parte din familie.
Magda mi-a zâmbit.
Nu larg, nu forțat. Un zâmbet mic, sincer, pe care nu-l mai văzusem până atunci.
Și am înțeles că nu trebuia să devină fata pe care mi-o imaginasem eu.
Trebuia doar să încetez s-o pedepsesc pentru că era ea însăși.