Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Telefonul lui Răzvan continua să vibreze. Pe ecran apărea, pentru a treia oară, numele Marianei.
— Răspunde, i-am spus. Probabil vrea să știe dacă am plecat.
— Irina, nu vorbi așa.
— Atunci spune-mi că nu despre asta te sună.
N-a răspuns. A pus telefonul cu fața în jos pe comodă și s-a apropiat de mine.
— Nu vreau să pleci. Putem discuta.
— Am discutat, Răzvan. De fiecare dată când mama ta a intrat neanunțată, când mi-a mutat lucrurile, când a hotărât ce facem cu dormitorul nostru. Știi ce mi-ai răspuns mereu?
Și-a coborât privirea.
— Că exagerezi.
— Exact.
Am tras valiza spre ușă. Răzvan a făcut un pas în urma mea, dar nu m-a oprit.
— Și cu casa ce facem? m-a întrebat.
M-am întors.
— Casa rămâne a noastră până hotărâm împreună altceva. Suntem amândoi proprietari și amândoi plătim creditul. Dar eu nu mai locuiesc aici în condițiile astea.
— Mama nu te-a dat afară.
— Nu, Răzvan. A făcut ceva mai simplu. M-a lăsat să mă simt străină până am plecat singură. Iar tu ai ajutat-o de fiecare dată când ai tăcut.
Am ieșit înainte să mai spună ceva.
Sora mea, Cristina, locuia în Pitești, într-un apartament cu trei camere. Când i-am telefonat, m-a întrebat doar dacă sunt bine și dacă am unde să ajung. O jumătate de oră mai târziu eram la ea.
Mi-a făcut o cafea și m-a lăsat să povestesc fără să mă întrerupă.
— Și acum ce faci? m-a întrebat.
— Nu știu. Dar mâine merg la serviciu. Iar după aceea încep să-mi caut o chirie, dacă va fi nevoie.
— Poți sta aici cât ai nevoie.
În seara aceea Răzvan mi-a trimis șapte mesaje. Primele erau despre cât de rău se simțea. Următoarele despre faptul că mama lui nu avusese intenții rele. Ultimul m-a făcut să închid telefonul.
„Mama spune că ai exagerat și că ar trebui să te întorci înainte să afle rudele.”
Nu i-am răspuns.
A doua zi, după serviciu, Răzvan m-a așteptat în fața clădirii. Avea cearcăne și părea că nu dormise.
— Irina, mama a venit astăzi să facă ordine. A zis că, dacă tot ai plecat, măcar să mă ajute.
M-am uitat la el.
— Și ai lăsat-o?
— Da. Dar când a început să-ți strângă hainele din dulap, i-am spus să se oprească.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mi-a umblat în haine?
— A spus că vrea să facă loc.
— Loc pentru cine, Răzvan?
El a rămas tăcut.
— Mama a zis că ar putea să stea câteva zile la noi. Să mă ajute până te întorci.
Am râs amar.
— Deci nici n-am apucat să plec bine și deja se mută în locul meu.
— Nu se mută! Așa a propus ea.
— Și tu ce ai spus?
— Nimic.
L-am privit lung.
— Asta este problema noastră, Răzvan. Tu nu spui niciodată nimic.
De data aceasta n-a încercat să se apere.
— Ai dreptate, a murmurat.
Era prima dată când auzeam cuvintele acelea.
Dar nu erau suficiente.
— Nu mă întorc pentru o promisiune. Dacă vrei să salvăm căsnicia, trebuie să schimbi ceva concret.
— Spune-mi ce.
— Mama ta nu mai intră în casa noastră fără acordul amândurora. Nu mai hotărăște ce cumpărăm, unde dormim sau când facem copii. Și nu mai discuți cu ea despre mine ca despre o problemă pe care trebuie s-o rezolve.
Răzvan a încuviințat.
— O să vorbesc cu ea.
— Nu pentru mine. Pentru tine. Pentru că trebuie să înțelegi singur de ce lucrurile astea nu sunt normale.
În seara aceea m-a sunat Mariana.
— Irina, chiar vrei să-mi distrugi băiatul pentru niște fleacuri?
Am rămas calmă.
— Nu eu v-am sunat, doamnă Mariana.
— Răzvan mi-a cerut cheia casei înapoi! După tot ce am făcut pentru voi!
Am închis ochii pentru o clipă.
— Este casa noastră. Cheia v-a fost dată pentru urgențe, nu pentru vizite neanunțate.
— Eu sunt mama lui!
— Știu. Și nimeni nu vă cere să încetați să fiți mama lui. Dar eu sunt soția lui și am dreptul la intimitate în propria casă.
Mariana a tăcut. Apoi mi-a spus că nu mă mai recunoaște și a închis.
Două zile mai târziu, Răzvan a venit la Cristina cu cheia de rezervă pe care o recuperase de la mama lui.
A pus-o pe masă, lângă ceașca mea de cafea.
— I-am spus că nu mai poate intra fără să ne întrebe. S-a supărat foarte tare.
— Îmi imaginez.
— Mi-a spus că o aleg pe tine în locul ei.
— Și tu ce i-ai răspuns?
Răzvan a inspirat adânc.
— Că nu trebuie să aleg între mama și soția mea. Dar că trebuie să-mi respect soția dacă vreau să mai am una.
M-am uitat la el. Pentru prima dată nu mai încerca să-mi explice comportamentul Marianei.
— Vreau să încercăm să reparăm lucrurile, a continuat. Dar înțeleg dacă nu te întorci acum.
— Nu mă întorc acum, i-am spus.
A încuviințat fără să protesteze.
În săptămânile următoare am rămas la Cristina. Eu și Răzvan am început să mergem la consiliere de cuplu. Am vorbit despre bani, despre mutarea pe care o acceptasem fără să fiu convinsă și despre toate dățile în care el mă lăsase singură în fața mamei lui.
Nu a fost ușor. Uneori ne certam chiar și după ședințe. Alteori descopeream că nu ne ascultaserăm cu adevărat de ani întregi.
Dar Răzvan a început să facă lucruri pe care înainte le evita. Când Mariana a anunțat că vine duminică să vadă ce am schimbat prin casă, i-a spus că nu este un moment potrivit. Când l-a întrebat de ce nu mă întorc, i-a răspuns că este o discuție între noi doi.
După aproape două luni m-am întors acasă.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase. Și nici pentru că totul devenise perfect.
M-am întors fiindcă văzusem că Răzvan începuse să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri.
În prima sâmbătă dimineață am stat împreună pe terasa pe care cumpărasem cândva măsuța aceea la reducere. Mușcatele înfloriseră din nou.
Telefonul lui a sunat.
Mariana.
Răzvan a răspuns și a pus apelul pe difuzor.
— Mamă, suntem bine. Astăzi avem planuri. Ne vedem săptămâna viitoare, dacă stabilim dinainte.
A închis și s-a uitat la mine.
— Așa trebuia să fac de la început, nu?
— Da, Răzvan.
Mi-a luat mâna.
Nu i-am spus că totul era iertat. Mai aveam nevoie de timp și de consecvență, nu doar de câteva săptămâni bune.
Dar pentru prima dată de când ne mutaserăm, stăteam pe terasa casei noastre fără să mă întreb cine avea să intre pe poartă și ce urma să hotărască în locul meu.
Iar liniștea aceea, pentru care fusesem nevoită să plec ca să o obțin, însemna mai mult decât orice perdea, foișor sau casă mai mare.