Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dacă vila este a Adrianei, atunci tu unde ai de gând să locuiești?
Doina ținea încă documentul în mână. Vocea îi tremura, dar nu de tristețe. Era furioasă că fiul ei o lăsase să se facă de râs.
Victor și-a trecut palma peste față.
— Mamă, putem discuta acasă?
— Acasă unde, Victor? Tocmai am aflat că locuința asta nu este a ta!
Am rămas lângă masă, fără să intervin. Pentru prima dată, Victor trebuia să explice singur o minciună pe care o întreținuse ani întregi.
— Știam că vila este pe numele Adrianei, a recunoscut el într-un târziu.
Doina a lăsat documentul pe masă.
— Știai? Și m-ai lăsat patru ani să le spun tuturor că tu ai cumpărat-o?
— Nu ți-am cerut eu să te lauzi!
— Dar nici nu m-ai contrazis!
Victor a tăcut.
— Și banii? a continuat ea. Mi-ai spus că ai făcut o investiție extraordinară!
— Așa era mai simplu, mamă.
Am simțit nevoia să intervin.
— Pentru cine era mai simplu, Victor? Pentru tine, care primeai felicitări pentru o casă pe care n-ai cumpărat-o? Sau pentru mine, care trebuia să tac de fiecare dată când mama ta spunea că trăiesc pe banii tăi?
Fostul meu soț m-a privit, dar n-a găsit niciun răspuns.
Doina s-a așezat încet pe canapea.
— Și tatăl tău chiar ți-a dat banii? m-a întrebat.
— Da. Printr-o donație făcută legal, exclusiv mie. Victor a fost prezent când am discutat cu notarul. Știa totul.
— Dar eu credeam că…
S-a oprit.
— Știu ce credeați, Doina. Mi-ați spus de multe ori.
Mi-am amintit o masă de Crăciun, când mă întrebase în fața rudelor dacă nu mă simțeam norocoasă că fiul ei îmi oferise asemenea condiții. Eu zâmbisem și schimbasem subiectul, iar Victor continuase liniștit să mănânce.
Atunci mi se păruse mai important să evit o ceartă. Acum înțelegeam cât mă costase tăcerea aceea.
— Adriana, a spus Victor, hai să nu transformăm totul într-un proces.
— Procesul de divorț s-a încheiat. Acum discutăm despre faptul că mama ta a venit să mă alunge din propria casă.
Doina și-a coborât privirea.
— N-aș fi vorbit așa dacă știam adevărul.
Am privit-o lung.
— Asta înseamnă că, dacă vila era a lui Victor, vi s-ar fi părut normal să mă umiliți?
N-a răspuns imediat.
— Nu m-am gândit în felul acesta.
— Tocmai asta este problema.
Victor s-a ridicat și a mers spre fereastră.
— Bine. Am greșit. Ce vreți să fac acum?
— Eu nu vreau să te pedepsesc, i-am spus. Vreau doar să respecți ce am stabilit la divorț.
— Adică să plec.
— Da. Ai acceptat să-ți organizezi mutarea în termenul convenit. Nu ți-am cerut să ieși astăzi cu bagajele în stradă.
Doina a ridicat capul.
— Și de ce nu vine la mine până își găsește ceva?
Victor s-a întors brusc.
— Mamă, am patruzeci de ani. Îmi pot închiria singur un apartament!
Era prima dată când îl auzeam vorbindu-i atât de ferm.
Doina a clipit surprinsă.
— Atunci de ce nu ai făcut-o deja?
Victor a rămas cu ochii în podea.
Știam răspunsul. Își petrecuse ultimele săptămâni sperând că voi accepta să mai locuiască în vilă, deși căsnicia noastră se încheiase. Îi convenea confortul și nu se grăbea să renunțe la el.
— Pentru că am tot amânat, a recunoscut în cele din urmă.
— Exact cum ai amânat să-i spui mamei tale adevărul, i-am răspuns.
Doina și-a luat geanta. De data aceasta nu mai avea aerul femeii care intrase hotărâtă să facă ordine în viața mea.
La ușă s-a oprit.
— Adriana, îmi pare rău pentru ce ți-am spus astăzi.
Am încuviințat.
— Vă mulțumesc.
— Și pentru celelalte lucruri, a adăugat ea încet. Pentru toate dățile când te-am făcut să te simți de parcă n-ai fi meritat casa asta.
Nu m-am apropiat s-o îmbrățișez. Nu eram pregătită.
— Mi-aș fi dorit să mă respectați și înainte să vedeți actele.
Doina a dat din cap și a plecat.
Victor a rămas în living.
— Adriana, a început el, știu că am fost laș.
M-am uitat spre el.
— De ce ai lăsat-o să creadă că tu ai cumpărat vila?
A ezitat.
— Pentru că mama m-a considerat mereu un om de succes. Iar firma mea nu mergea atât de bine pe cât îi spuneam. Când am venit aici, toată lumea m-a felicitat. Mi-a plăcut.
— Și nu te-a deranjat că felicitările acelea erau pentru munca și banii altcuiva?
— Ba da. La început. După aceea mi-a fost rușine să mai spun adevărul.
Am simțit o tristețe pe care n-o mai puteam confunda cu dorința de a ne împăca.
— Victor, nu aveam nevoie să fii mai bogat decât mine. Nu aveam nevoie să-mi cumperi o vilă. Aveam nevoie să fii sincer și să nu mă lași singură când familia ta mă umilea.
El și-a coborât capul.
— Știu.
— Dar ai înțeles prea târziu.
În zilele următoare, Victor și-a căutat un apartament cu două camere în București. Am respectat termenul stabilit și nu ne-am certat pentru mobilier sau obiectele personale.
Când a venit ziua mutării, am rămas în birou cât timp își încărca lucrurile. Nu voiam o nouă confruntare.
Înainte să plece, a bătut ușor la ușă.
— Am terminat.
— Bine.
A rămas câteva secunde în prag.
— Îmi pare rău că te-am lăsat să duci singură toate lucrurile astea.
— Și mie îmi pare rău că am acceptat atât de mult timp.
Nu ne-am îmbrățișat. Ne-am luat rămas-bun și atât.
În weekendul următor a venit tata în vizită.
A adus o sacoșă cu mere și câteva borcane de dulceață, de parcă eram încă fata care se întorcea de la facultate.
Ne-am așezat pe terasa din spatele casei. Copacii pe care îi admirasem la prima vizionare își scuturau frunzele peste alee.
— Ești bine, Adriana? m-a întrebat.
Am vrut să-i spun că da.
Că divorțul se încheiase.
Că Victor plecase.
Că toate documentele erau în ordine și că nu mai aveam nimic de rezolvat.
Dar când m-am uitat la tata, mi-au dat lacrimile.
— Nu prea, tată. Dar cred că o să fiu.
Mi-a pus mâna peste a mea.
— Casa asta am vrut să fie un loc în care să te simți în siguranță, nu un motiv să suferi.
— Știu.
— Atunci să nu uiți că tu valorezi la fel de mult și fără ea.
Am început să plâng cu adevărat. Nu pentru Victor și nici pentru anii pierduți. Plângeam pentru toate dățile când tăcusem ca să nu rănesc orgoliul altcuiva.
Tata n-a încercat să mă oprească. A rămas lângă mine până m-am liniștit.
În seara aceea am închis poarta, am stins luminile de pe terasă și am intrat în casă.
Era aceeași vilă cu șase dormitoare, aceleași ferestre mari și aceeași grădină.
Dar pentru prima dată după mulți ani nu mai trebuia să mă prefac că sunt mai puțin decât eram, doar pentru ca altcineva să se simtă important.
Casa fusese a mea de la început.
Acum începeam, în sfârșit, să simt că și viața mea îmi aparține.