Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Mamă, ce vrei să ne spui? S-a întâmplat ceva grav?
Am auzit îngrijorarea din vocea lui Andrei. Era prima dată după multă vreme când nu părea grăbit să încheie conversația.
— Nu sunt bolnavă, mamă. Și nu am nevoie de bani. Dar sunt lucruri pe care trebuie să le înțelegeți amândoi.
— Atunci spune-mi acum.
— Nu la telefon, Andrei. Vreau să-mi găsesc cuvintele. O să vă scriu.
După ce am închis, am rămas câteva minute privind fotografia lui Dumitru. În ea eram amândoi mai tineri, la nunta Ioanei. El mă ținea de mijloc și râdea cu toată fața.
— Tu ce-ai face, măi Dumitre? am șoptit.
Bineînțeles că fotografia nu mi-a răspuns.
Am scos din sertar un caiet cu coperți albastre și un pix. La început nu știam cum să încep. Am scris „Dragii mei copii”, apoi am rămas cu mâna nemișcată.
Nu voiam să-i pedepsesc. Nu voiam să le număr duminicile în care nu veniseră sau telefoanele la care răspunseseră în grabă. Voiam doar să înțeleagă ce se întâmplase cu mine după moartea tatălui lor.
Le-am povestit despre diminețile în care încă puneam două cești pe masă din obișnuință. Despre serile în care televizorul mergea numai ca să nu fie liniște. Despre ciorbele pregătite pentru trei oameni, din care mâncam singură câteva zile.
Apoi am scris ceva ce nu recunoscusem niciodată în fața lor.
„Știu că uneori v-am făcut să vă simțiți vinovați. După ce a murit tata, m-am agățat de voi fiindcă îmi era frică să rămân singură. Poate că v-am cerut prea mult fără să-mi dau seama. Dar niciodată nu v-am cerut bani. V-am cerut timp. Să bem o cafea fără să vă uitați la ceas. Să mă întrebați ce mai fac, nu doar dacă am plătit facturile.”
M-am oprit să-mi șterg ochii.
Am continuat.
„Nu vreau să fiu centrul vieții voastre. Aveți familii, copii, serviciu și griji. Înțeleg asta. Dar sunt încă mama voastră. Nu sunt doar o bătrână dintr-un apartament pentru care trebuie să verificați din când în când dacă are medicamente și bani.”
La sfârșit le-am povestit despre Florica și femeile de la biserică.
„Am început să-mi fac și eu o viață. Nu mai vreau să stau în fiecare duminică așteptând să sunați. Dar ușa mea rămâne deschisă. Mi-ar plăcea să veniți fiindcă vă este dor de mine, nu fiindcă vă simțiți obligați.”
Am semnat simplu: „Cu drag, mama.”
A doua zi am pus scrisoarea în două plicuri și le-am trimis câte unul fiecăruia.
Au trecut trei zile fără niciun răspuns.
În prima m-am uitat la telefon mai des decât voiam să recunosc. În a doua m-am dus la biserică și am pregătit pachete cu Florica. În a treia am început să cred că poate greșisem trimițând scrisoarea.
În a patra zi, aproape de prânz, a sunat soneria.
Când am deschis, Andrei și Ioana stăteau amândoi pe palier.
Fiica mea avea ochii roșii. Andrei ținea în mână plicul împăturit.
— Mamă, putem intra? m-a întrebat el.
M-am dat la o parte.
Ne-am așezat în sufragerie, în jurul mesei la care obișnuiam să stăm cu Dumitru.
Ioana a început prima.
— Mamă, am citit scrisoarea de trei ori. Nu mi-am dat seama că te simțeai atât de singură.
— V-am mai spus, Ioana.
— Știu. Dar eu auzeam numai reproșurile. Când veneam și-mi spuneai că stau prea puțin, mă simțeam atacată. Și data următoare îmi era și mai greu să vin.
Am privit-o. Nu-mi plăcea ce auzeam, dar recunoșteam adevărul din vorbele ei.
— Poate că nici eu n-am știut să vă spun ce mă doare fără să vă fac să vă simțiți vinovați.
Andrei își frământa mâinile. Până la urmă a ridicat privirea.
— Mamă, eu am evitat casa asta și din alt motiv.
— Ce motiv?
S-a uitat spre fotoliul lui Dumitru, rămas lângă bibliotecă.
— De fiecare dată când intru aici, mă aștept să-l văd pe tata. Să mă întrebe de mașină sau să-mi spună că iar am parcat prost. Și când văd fotoliul gol…
Vocea i s-a frânt.
— Mi-e dor de el, mamă. Și n-am știut ce să fac cu dorul ăsta.
Am rămas fără cuvinte.
Crezusem că numai eu sufeream în casa aceea. Nu mă gândisem că Andrei, care părea întotdeauna atât de sigur pe el, putea fugi tocmai de amintirile care pe mine mă țineau aproape de Dumitru.
— Și mie mi-e dor, mamă, i-am spus. În fiecare zi.
Andrei și-a șters ochii cu dosul palmei.
— Dar nu era drept să te las singură din cauza asta.
Ioana s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Nici noi nu vrem să fim copiii care îți trimit bani și cred că au rezolvat totul.
Am stat mult de vorbă în ziua aceea. Nu ne-am îmbrățișat imediat și nu ne-am promis că totul va fi perfect. Am spus lucruri care dureau, dar pe care trebuia să le auzim.
Ioana mi-a propus să mergem împreună la piață din când în când, cum făceam înainte să se mărite. Andrei a spus că ar vrea să mă invite mai des la el, să petrec timp și cu nepoții.
— Dar să nu renunți la femeile tale de la biserică, mamă, a adăugat Ioana. Mi-a plăcut să citesc că ai prietene.
Am zâmbit.
— Nici nu mă gândeam să renunț. Florica deja m-a trecut pe lista pentru pachetele de săptămâna viitoare.
Am râs toți trei.
Nu se mai întâmplase de mult să râdem împreună în sufrageria aceea.
În săptămânile următoare, lucrurile au început să se schimbe. Nu spectaculos. Andrei mă suna uneori seara, doar ca să mă întrebe ce făcusem peste zi. Ioana trecea pe la mine după serviciu când putea, iar dacă nu putea, îmi spunea din timp.
Au mai fost și duminici în care n-a venit nimeni. Numai că acum nu mai pregăteam mâncare pentru trei persoane fără să știu dacă aveam musafiri.
Într-o sâmbătă, Andrei m-a sunat.
— Mamă, mâine facem friptură la noi. Vii să mănânci cu noi?
M-am uitat la calendarul de pe frigider.
— Vin, mamă, dar după două. Dimineață merg cu Florica la biserică. Avem de dus câteva pachete.
— Perfect. Trec eu să te iau când termini.
Am închis și am rămas câteva clipe zâmbind.
Nu mai trebuia să aleg între a-mi iubi copiii și a avea o viață a mea.
A doua zi, când Andrei a venit să mă ia, i-am deschis îmbrăcată frumos, cu geanta pregătită.
— Gata, mamă? m-a întrebat.
— Gata. Dar vezi că duminica viitoare am promis că o ajut pe Geta la niște conserve.
A început să râdă.
— Bine, mamă. Te sun înainte să fac planuri cu tine.
Mi-am luat haina și am încuiat ușa.
Înainte să coborâm, m-am uitat o clipă spre fotografia lui Dumitru din hol.
Mi-era în continuare dor de el. Știam că vor mai exista seri în care singurătatea mă va durea și zile în care copiii vor fi prea ocupați să mă sune.
Dar acum aveam oameni care mă așteptau și în afara casei. Iar copiii mei începeau să mă cunoască din nou, nu doar ca pe mama care avea nevoie de ajutor, ci ca pe o femeie care încă avea lucruri de făcut, prieteni de întâlnit și bucurii de trăit.
Andrei mi-a oferit brațul când am ajuns la scări.
— Hai, mamă. Ne așteaptă Ioana și copiii.
L-am prins de braț și am coborât împreună.
De data aceasta nu mai plecam de acasă cu teama că voi fi uitată dacă nu sun eu prima.
Plecam fiindcă eram așteptată.