Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai a închis telefonul și și-a luat geaca de pe spătarul scaunului. Colegul lui l-a întrebat unde pleacă atât de grăbit, dar bărbatul abia a reușit să-i răspundă.
— Mama este la mine acasă. A venit de la țară și cineva a lăsat-o afară, în frig.
Pe drum a sunat-o pe soția lui, Daniela.
— Daniela, a venit mama la noi astăzi?
— Da, a trecut pe aici. De ce?
— Cum adică a trecut? Unde este acum?
— Nu știu, Mihai. I-am spus că nu suntem pregătiți pentru musafiri și că ar fi bine să ne anunțe înainte.
Mihai a strâns volanul.
— Daniela, mama are optzeci și cinci de ani! A venit cu două autobuze, de la aproape o sută de kilometri!
— Și ce voiai să fac? Să-mi dau tot programul peste cap?
— Voiam să-i deschizi ușa! Să-i dai un pahar cu apă și să mă suni!
Daniela n-a mai răspuns.
— Vorbim când ajung, a spus Mihai și a închis.
Douăzeci de minute mai târziu, mașina lui a oprit în fața casei vecinei.
Femeia care o găsise pe Maria l-a întâmpinat la poartă.
— Este înăuntru. I-am făcut ceai și s-a mai încălzit.
— Vă mulțumesc. Nici nu știu cum să vă răsplătesc.
— Nu trebuie să mă răsplătiți. Dar aveți grijă de dânsa. Era tare necăjită.
Mihai a intrat în sufragerie.
Maria stătea pe marginea unui scaun, cu sacoșa în carouri lângă picioare. Când și-a văzut fiul, a încercat să se ridice.
— Mihăiță, mamă! Ai venit!
El a ajuns lângă ea înainte să se ridice complet.
— Stai, mamă. Nu te grăbi.
S-a aplecat și a cuprins-o în brațe. Maria și-a lipit obrazul de umărul lui, așa cum făcea când era mic și venea plângând de la școală.
— Iartă-mă că am venit fără să spun, mamă, a șoptit ea. Am vrut să-ți fac o surpriză.
Mihai a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Tu să mă ierți. Eu trebuia să vin la tine, nu să te las să faci drumul ăsta.
— Lasă, mamă. Știu că muncești.
— Muncesc, dar nu atât încât să nu găsesc o zi pentru mama mea.
Maria i-a mângâiat obrazul.
— Uite ce mare te-ai făcut și tot băiatul meu ai rămas.
Mihai a zâmbit printre lacrimi. Apoi a ridicat sacoșa.
— Ce-ai cărat aici, mamă? Este grea!
— Păi ți-am adus câte ceva.
A desfăcut ștergarul și i-a arătat pâinea.
— Am făcut-o azi-noapte. Cu coaja aia groasă, cum îți plăcea ție.
Apoi a scos borcanele de zacuscă și merele.
— Și astea sunt din pomul pe care l-ai sădit cu tata.
Mihai a luat un măr în palmă. L-a întors încet, privind codița și coaja galbenă.
— Mai rodește pomul nostru?
— Cum să nu? Anul ăsta a făcut atâtea mere, că am dat și vecinilor.
Bărbatul a rămas cu ochii la fruct. Își amintea după-amiaza în care tatăl lui îl învățase să țină puietul drept, în timp ce el acoperea rădăcinile cu pământ.
— Mamă, tata ar fi avut acum optzeci și opt de ani, a spus încet.
— Da, maică. Și tare s-ar fi bucurat să te vadă.
După ce i-a mulțumit din nou vecinei, Mihai și-a luat mama de braț și a condus-o spre casă.
Daniela îi aștepta în hol.
Când i-a văzut, a făcut un pas înainte.
— Doamnă Maria…
Bătrâna și-a strâns sacoșa la piept.
— Să nu te superi, mamă. Nu stau mult. Am venit numai să-l văd pe Mihai.
Daniela și-a coborât privirea.
— Nu trebuia să vă las afară.
— Ei, lasă. Poate te-am prins într-un moment nepotrivit.
Mihai a intervenit.
— Mamă, nu trebuie să găsești tu scuze pentru ce s-a întâmplat.
A ajutat-o să se așeze în sufragerie, apoi i-a spus Danielei că vrea să vorbească puțin cu ea în hol.
— Mihai, știi bine că nu-mi plac vizitele neanunțate, a început Daniela.
— Știu. Și sunt de acord că oamenii trebuie să anunțe înainte să vină. Dar mama nu este un musafir oarecare. Are optzeci și cinci de ani. Puteai să o primești și să mă suni.
— N-am crezut că o să rămână pe trepte!
— Atunci unde credeai că se duce? Nu cunoaște orașul, abia se descurcă cu autobuzele și nu știe să folosească telefonul.
Daniela a tăcut.
— Ai dreptate, a spus în cele din urmă. M-am enervat și i-am vorbit urât. Dar și tu trebuie să recunoști ceva, Mihai. Mama ta nu te-a văzut de aproape un an. Nu eu te-am împiedicat să mergi la ea.
Cuvintele l-au lovit mai tare decât se aștepta.
— Știu, a răspuns după câteva secunde. Și pentru asta nu am nicio scuză.
S-au întors în sufragerie.
Maria desfăcuse deja pâinea și o așezase pe un ștergar curat.
— Ia gustați, mamă, cât este proaspătă!
Daniela s-a apropiat de ea.
— Doamnă Maria, vreau să vă cer iertare. M-am purtat urât. Trebuia să vă primesc în casă, indiferent dacă eram sau nu pregătită pentru vizită.
Bătrâna a privit-o cu ochii umezi.
— Eu nu vreau să vă încurc, mamă.
— Știu. Și îmi pare rău că v-am făcut să credeți asta.
Maria a încuviințat, dar nu s-a grăbit s-o îmbrățișeze. O durea încă felul în care fusese primită.
În după-amiaza aceea au stat împreună la masă. Mihai i-a povestit mamei despre serviciu, despre copii și despre toate lucrurile pe care le amânase să i le spună.
Maria îl asculta cu atenție, de parcă ar fi vrut să țină minte fiecare cuvânt.
Seara, Mihai a dus-o personal acasă, la țară. A verificat dacă avea lemne, medicamente și mâncare, apoi s-a așezat lângă ea pe băncuța din curte.
— Mamă, duminica viitoare vin cu copiii. Și vreau să venim mai des, nu doar de sărbători.
Maria l-a privit neîncrezătoare.
— Să nu promiți dacă nu poți, mamă.
— Nu vreau să mai fac promisiuni pe care le uit. Duminică vin. Iar dacă intervine ceva, te sun și stabilim altă zi.
În duminica următoare, Maria era în curte când a auzit o mașină oprind la poartă.
Din ea au coborât Mihai, Daniela și cei doi nepoți.
— Bunico!
Copiii au alergat spre ea. Maria i-a strâns la piept, râzând și plângând în același timp.
Daniela a venit cu o sacoșă de cumpărături.
— V-am adus câte ceva, doamnă Maria.
— Mulțumesc, mamă. Dar nu trebuia să cheltuiți bani.
Mai târziu, când stăteau cu toții la masă, Mihai a întrebat-o:
— Mamă, ce să-ți aduc data viitoare? Ai nevoie de ceva?
Maria și-a privit fiul, apoi nora și nepoții. Din curte se auzeau copiii râzând lângă pomul bătrân.
— Nimic, mamă. Am pâine, am lemne și am ce pune pe masă.
I-a prins mâna.
— Eu nu duc lipsă de mâncare. Eu duc lipsă doar de voi.