Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ai venit să-ți cunoști fata sau ai venit să-i ceri ceva?
Ana și-a șters obrajii cu dosul palmei. Avea patruzeci și șase de ani, dar în clipa aceea, în fața tatălui ei, părea din nou fata speriată care plecase de acasă cu o geantă în mână.
— N-am venit să cer nimic, tată. Am venit să-i spun adevărul. Și să te rog să mă lași să-i vorbesc.
Ilie a privit-o lung.
— Douăzeci și patru de ani, Ana. Știi câte nopți a plâns fata asta după tine?
— Știu că n-am dreptul să-i cer iertare ca și cum aș fi lipsit o săptămână.
— Atunci spune-mi unde ai fost.
Ana s-a așezat pe marginea prispei, lângă tatăl ei.
— Când am ajuns la București, femeia care îmi promisese de lucru nu m-a mai primit. Am dormit două nopți într-o gară. După aceea am cunoscut un bărbat care mi-a oferit un loc unde să stau și un serviciu la un atelier de confecții.
Ilie asculta fără să o întrerupă.
— La început părea bun. Apoi a început să-mi controleze fiecare pas. Îmi lua banii, îmi ascundea scrisorile și mă amenința când spuneam că vreau să mă întorc acasă. Mi-a fost frică, tată. Eram tânără și nu știam cum să scap.
— Și după aceea?
Ana și-a coborât privirea.
— După câțiva ani am reușit să plec. Am găsit de lucru la o fabrică și am început să strâng bani. Atunci am trimis primul mandat pentru Elena.
Ilie și-a dus mâna la frunte.
— Eu le-am păstrat pe toate. În cutia de tablă a Paraschivei.
— Știam că le vei folosi pentru ea.
— Dar de ce n-ai venit, Ana? După ce ai scăpat, de ce n-ai venit?
Femeia a început din nou să plângă.
— Pentru că mi-a fost rușine. Cu fiecare an care trecea, îmi era tot mai greu să mă întorc. Îmi spuneam că Elena este bine cu tine, că poate mă urăște, că poate nici nu vrea să mă cunoască. Și am tot amânat.
Ilie a clătinat din cap.
— Frica din primii ani o pot înțelege. Dar fata te-a așteptat mult după aceea. Banii au ajutat-o să învețe, însă nu i-au șters lacrimile.
— Știu, tată. Și nu am nicio scuză pentru anii aceia.
Bătrânul s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se în baston.
— Elena vine de la oraș spre seară. O să-i spun că ai venit. Dar ea hotărăște dacă vrea să te vadă.
— Îți mulțumesc.
— Să nu-mi mulțumești încă. Eu te-am iubit și când nu știam unde ești. Dar nu pot să-i cer fetei să uite ce-a trăit.
În seara aceea, Elena s-a întors acasă cu rochia de mireasă într-o husă albă. L-a găsit pe bunicul ei stând la masă, cu o cutie veche de tablă în față.
— Tataie, ce faci cu cutia bunicii?
Ilie i-a făcut semn să se așeze.
— Puiule, astăzi a venit cineva la poartă.
— Cine?
— Mama ta.
Elena a rămas nemișcată.
— Mama mea?
— Da. Ana.
Fata și-a lăsat încet geanta pe podea.
— După douăzeci și patru de ani?
Ilie a încuviințat.
— Mi-a povestit unde a fost. Și mi-a spus că ea trimitea banii pe care îi primeam din când în când.
A deschis cutia și i-a arătat chitanțele îngălbenite.
Elena le-a privit fără să le atingă.
— Și crede că niște bani schimbă ceva?
— Nu, puiule. Nici ea nu spune asta.
— Unde era când am avut prima serbare? Când copiii râdeau că tu îmi împletești părul? Când mă întrebam dacă am făcut ceva rău și de aceea nu mă vrea?
Vocea i s-a frânt.
Ilie i-a întins mâna.
— N-ai făcut nimic rău, Elena. Niciodată.
Fata s-a așezat lângă el și a început să plângă.
— Tu ai fost mereu aici, tataie. Tu m-ai crescut.
— Și aș face-o din nou, puiule. Fără să schimb o singură zi.
Au stat mult timp îmbrățișați. Abia târziu, Elena l-a întrebat dacă Ana mai era în sat.
— Este la Florica. A spus că pleacă dacă nu vrei s-o vezi.
— Vreau să vorbesc cu ea. Dar numai noi două.
A doua zi, Ana a venit la poartă. Elena o aștepta pe banca de sub nuc.
Când s-au privit, amândouă au rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Elena… a șoptit Ana.
— Nu-mi spune că ți-a fost dor de mine, a răspuns fata. Nu încă.
Ana a încuviințat, cu ochii plini de lacrimi.
— Ai dreptate.
— Tataie mi-a povestit ce ți s-a întâmplat. Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Dar după ce ai putut pleca, de ce nu m-ai căutat?
— Am fost lașă. Mi-a fost rușine și am crezut că este prea târziu.
— Pentru mine nu era prea târziu când aveam șapte ani. Nici la zece. Nici la cincisprezece.
Ana a început să plângă.
— Știu. Am pierdut ani pe care nu-i voi mai primi niciodată înapoi.
Elena a rămas tăcută, apoi a întrebat-o despre viața ei. Au vorbit aproape două ore. Nu s-au îmbrățișat la despărțire, dar Elena i-a spus că poate veni la cununia religioasă.
— Nu știu dacă voi putea să-ți spun vreodată mamă așa cum îți dorești. Dar putem încerca să ne cunoaștem.
Peste câteva zile, satul s-a umplut de muzică și de oameni îmbrăcați de sărbătoare.
Ilie purta un costum închis la culoare, păstrat de ani întregi pentru ocazii importante. Elena îi cumpărase o cravată nouă și îi lustruise pantofii.
— Tataie, ești gata?
Bătrânul a zâmbit.
— Eu sunt gata, puiule. Numai genunchii mei nu prea sunt de acord.
Elena l-a prins de braț.
— Mergem încet. Avem tot timpul.
La biserică, Mihai o aștepta lângă preot. Ana stătea discret într-o strană, alături de Florica.
Când Elena a intrat la brațul bunicului, oamenii s-au ridicat în picioare.
Ilie pășea încet, sprijinit în baston, iar Elena își potrivise mersul după al lui.
În fața altarului, bătrânul i-a luat mâna și i-a așezat-o în palma lui Mihai.
— Să ai grijă de fata mea, băiete.
— Vă promit, nea Ilie.
— Și să nu uiți că are și ea grijă de tine. Că doar n-am crescut-o să stea după poruncile nimănui!
Câțiva invitați au râs, iar Elena l-a sărutat pe obraz.
După slujbă, Ana s-a apropiat de ei.
— Tată, pot să te îmbrățișez?
Ilie și-a deschis brațele.
— Vino încoace, fata tatei.
Ana și-a lipit fruntea de umărul lui. Elena i-a privit, apoi s-a apropiat și ea. Nu era o iertare pentru tot ce se întâmplase, dar era primul moment în care cei trei puteau sta împreună fără să se ascundă.
Câteva luni mai târziu, într-o duminică luminoasă, Elena și Mihai au venit în vizită la Ilie. Ana venise și ea, după ce Elena o invitase.
Bătrânul stătea pe prispă, cu bastonul rezemat de perete. Elena i-a pus în brațe o fotografie de la nuntă.
În imagine, Ilie o conducea spre altar, cu mâna ei sprijinită de brațul lui.
— Uite, tataie. Ții minte când spuneai că nu știi cum o să mă crești singur?
Ilie a zâmbit.
— Cum să nu țin minte? Erai cât o pâinică și plângeai de răsuna casa.
— Și totuși, m-ai crescut. M-ai dus la școală, m-ai ținut la facultate și m-ai condus până la altar.
Bătrânul a privit fotografia, apoi chipul nepoatei sale.
— Eu doar te-am ținut de mână până ai învățat să mergi singură, puiule.
Elena s-a aplecat și l-a îmbrățișat.
— Atunci să știi că de acum înainte e rândul meu să te țin de mână, tataie.
Din curte se auzea Mihai râzând cu Florica, iar Ana pregătea cafeaua pentru toți.
Ilie s-a uitat spre casa care, cu douăzeci și patru de ani înainte, i se păruse pustie pentru totdeauna.
Acum era din nou plină de glasuri.
Și, cu mâna nepoatei strânsă în palma lui, bătrânul a zâmbit liniștit.
— Auzi, puiule? Bunica ta ar fi tare fericită să ne vadă așa.