Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Adriane, pe mine nu voiai să mă deranjezi? Dar pe mama ta ai lăsat-o să aștepte două zile într-un spital, după o pneumonie?
La celălalt capăt al telefonului nu s-a mai auzit nimic.
Viorica a așteptat câteva secunde, apoi a continuat:
— Știi ce mi-a spus mama ta când am ajuns? Că îi este rușine că m-a pus pe drumuri. Femeia asta are optzeci și patru de ani și își cere iertare pentru că are nevoie de ajutor!
— Doamnă Viorica, eu chiar am fost obosit…
— Nu-ți contest oboseala, Adriane. Dar puteai să dai un telefon. Unul singur. Mă sunai pe mine, chemam un taxi, găseam o soluție. Nu trebuia să stea mama ta două zile așteptând să vă faceți timp.
Adrian a oftat.
— Aveți dreptate. O să rezolv cu cheia.
— Asta să faci. Și după aceea gândește-te bine la ce s-a întâmplat.
Viorica a închis și s-a întors spre Maria.
— Gata, tanti Maria. Mai avem puțin de așteptat după cheie și mergem acasă.
Bătrâna și-a ridicat privirea.
— S-a supărat Adrian?
— Nu știu dacă s-a supărat, dar sper că a înțeles ceva.
— Să nu-l cerți prea tare, Viorico. E băiat bun.
Vecina s-a așezat lângă ea.
— Știu că-l iubiți. Dar și băieții buni mai greșesc. Și trebuie să le spună cineva când greșesc.
După ce au recuperat cheia și personalul medical a confirmat că Maria putea pleca în siguranță, Viorica a ajutat-o să urce în mașină.
Drumul până acasă n-a durat mult. Bătrâna privea pe geam clădirile cunoscute, de parcă se întorcea după o absență de câțiva ani, nu de două săptămâni.
Când au intrat în apartament, Maria s-a oprit în hol.
— Doamne, ce bine miroase a casa mea!
Viorica a zâmbit.
— Haideți să vă așezați. Eu vă pregătesc ceva cald.
A ajutat-o să-și scoată paltonul, i-a pus medicamentele pe noptieră și a verificat recomandările primite de la spital.
— Mâine dimineață trec să vă văd. Dar în seara asta îl sunați pe Adrian dacă aveți nevoie de ceva. Ați înțeles?
Maria a încuviințat.
— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Viorico. Nu știu ce mă făceam fără tine.
— V-ați fi descurcat cumva, dar nu trebuie să faceți totul singură.
În seara aceea, Adrian și-a sunat mama.
— Ai ajuns bine?
— Am ajuns, mamă. Viorica m-a adus până în casă.
— Vezi că până la urmă s-a rezolvat?
Maria a rămas tăcută.
Adrian a simțit că spusese ceva nepotrivit.
— Mamă?
— Da, mamă. S-a rezolvat.
— Atunci de ce ești supărată?
Bătrâna și-a privit mâinile.
— Nu sunt supărată, Adriane. Numai că ieri am stat toată ziua cu ochii pe ușă. Și astăzi la fel. De fiecare dată când auzeam pași, credeam că vii tu.
Adrian n-a răspuns.
— Știi, mamă, eu nu voiam să mă luați la București. Voiam doar să mă aduceți până acasă, că nu mă mai țineau picioarele.
Vocea i s-a frânt.
— Dar lasă. Acum sunt bine.
Adrian a închis telefonul câteva minute mai târziu, însă cuvintele mamei nu-i mai ieșeau din minte.
Cristina l-a găsit stând în bucătărie, cu telefonul pe masă.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama a ajuns acasă.
— Păi vezi? Ți-am spus că se rezolvă.
Adrian a ridicat privirea.
— Cristina, mama a stat două zile așteptându-ne. Și noi nici măcar n-am încercat să găsim pe altcineva.
— Amândoi am avut serviciu.
— Știu. Dar tu ai acceptat o tură suplimentară, iar eu am hotărât că mama mai poate aștepta. N-am sunat-o pe Viorica, n-am căutat transport, n-am făcut nimic.
Cristina s-a așezat în fața lui.
— Ai dreptate. Am tratat externarea ca pe ceva ce puteam amâna fără consecințe.
— Și știi ce mi-a spus mama? Că nu voia decât s-o ducă cineva acasă.
A doua zi dimineață, Adrian a plecat spre Ploiești, după ce se odihnise suficient ca să poată conduce în siguranță.
Când a intrat în apartamentul mamei, a găsit-o în bucătărie, încercând să încălzească o oală cu supă.
Se sprijinea cu o mână de marginea aragazului.
— Mamă, ce faci? De ce nu stai în pat?
Maria s-a întors surprinsă.
— Adriane! N-am știut că vii!
— Lasă oala. Mă ocup eu.
A ajutat-o să se așeze, apoi i-a încălzit supa și i-a pus-o pe masă.
Maria îl privea cu un zâmbet mic.
— Parcă te văd când erai copil. Numai că atunci eu îți puneam mâncarea.
Adrian s-a așezat lângă ea.
— Mamă, am venit să-mi cer iertare.
— Lasă, mamă…
— Nu. Te rog să mă asculți. Am greșit. Eram obosit, dar puteam să organizez pe cineva să te ia. M-am gândit numai la cât de greu îmi era mie și am uitat cât de greu îți era ție.
Maria și-a șters ochii cu colțul șorțului.
— Eu știu că ai multe pe cap.
— Și tu ai avut, mamă. Când eram mic și mă îmbolnăveam, nu mă lăsai să aștept până terminai treaba.
Bătrâna a zâmbit trist.
— Eram mai tânără atunci.
— Dar tot oboseai. Și tot găseai o soluție.
Adrian i-a luat mâna.
— Nu pot să-ți promit că voi fi aici în fiecare zi. Dar îți promit că nu te mai las singură când ai nevoie de ajutor.
În aceeași zi a discutat cu medicul de familie despre recuperarea Mariei și a stabilit cu Cristina un program pentru cumpărături, medicamente și vizite. Au păstrat legătura cu Viorica, fără să-i ceară să preia responsabilitățile lor.
În următoarele săptămâni, Adrian a venit de mai multe ori la Ploiești. Cristina a însoțit-o pe Maria la un control, iar când niciunul nu putea ajunge, organizau din timp transportul și ajutorul necesar.
Maria a început încet să-și recapete puterile.
Într-o după-amiază însorită, aproape o lună mai târziu, Adrian a venit s-o scoată la o plimbare prin parcul de lângă bloc.
Mergeau încet, braț la braț. Maria se oprea din când în când să se odihnească.
— Nu te grăbi, mamă, i-a spus Adrian. Avem timp.
Bătrâna l-a privit și a zâmbit.
— Știi ceva, Adriane? Când erai mic, te-am dus odată în brațe prin zăpadă până la dispensar. Aveai febră mare și nu mergea niciun autobuz.
— Mi-ai mai povestit, mamă.
— Acum nu-ți cer să mă duci în brațe. Nici n-ai putea, că m-am făcut bătrână și grea!
Adrian a râs.
— Nu ești grea deloc, mamă.
Maria s-a oprit și i-a strâns ușor brațul.
— Eu nu-ți cer să-ți lași serviciul, nevasta sau viața pentru mine. Vreau doar să știu că, atunci când nu mai pot singură, am pe cine să mă sprijin.
Adrian a privit-o în ochi.
— Ai, mamă. Pe mine.
— Atunci să nu mă mai lași să te aștept degeaba.
— N-o să te mai las.
Au pornit mai departe, încet, pe aleea acoperită de frunze.
De data aceasta, Maria nu mai trebuia să se întrebe dacă fiul ei avea să vină.
Era acolo, lângă ea, ținând-o de braț.