Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce ți-a spus tatăl tău despre mine, Cătălin?
Ginerele meu a rămas câteva clipe cu privirea spre ușa apartamentului. Din hol se auzeau deja vocile copiilor, iar Andreea îi certa în glumă că își aruncaseră ghiozdanele pe jos.
— Mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată, Rodica. Dar cred că am înțeles numai jumătate.
S-a așezat din nou în fața mea.
— Cu două zile înainte de nuntă, tata m-a chemat la el. Mi-a spus: „Cătălin, femeia asta și-a crescut singură fata după ce i-a murit bărbatul. A muncit, a ținut-o la școală și n-a cerut nimănui nimic. Să nu uiți niciodată că, înainte să fie soția ta, Andreea a fost copilul ei.”
Am simțit cum mi se umezeau ochii.
Soțul meu murise când Andreea avea paisprezece ani. Într-adevăr, muncisem mult ca să nu-i lipsească nimic. Dar nu știusem că tatăl lui Cătălin observase toate acestea.
— Și mai ce ți-a spus?
— „Să-i vorbești cu respect. Să nu ridici niciodată tonul la ea și să nu te porți de parcă ai venit să-i iei fata. O mamă care și-a crescut copilul singură merită să fie prețuită.”
Cătălin a zâmbit încurcat.
— Eu am luat sfatul foarte în serios. Poate prea în serios. Am crezut că, dacă vă spun „doamna Rodica” și vă vorbesc cu dumneavoastră, vă arăt cât vă respect.
Mi-am șters repede o lacrimă.
— Măi, Cătălin, dar eu nu aveam nevoie să mă tratezi ca pe o directoare!
A început să râdă.
— Acum îmi dau seama.
— Eu voiam să mai glumești cu mine. Să-mi spui când nu-ți place ceva. Să mă întrebi dacă vreau o cafea, nu dacă doresc să mi se servească una!
Am râs amândoi. Apoi Cătălin a devenit serios.
— Și eu voiam să fim mai apropiați. Dar de fiecare dată când încercam, simțeam că vă retrageți. Credeam că nu mă considerați suficient de bun pentru Andreea.
Mi-am coborât privirea.
— La început, poate că așa a fost. Nu pentru că aveai ceva rău. Ci pentru că îmi era greu să accept că fata mea nu mai avea nevoie de mine ca înainte.
— Dar avea, Rodica. Și încă are.
În clipa aceea, Andreea a intrat în bucătărie.
— Mamă! Ce surpriză! Nu știam că vii!
M-a sărutat pe obraz, apoi s-a uitat spre soțul ei.
— Ce faceți voi aici? De ce aveți amândoi ochii roșii?
Cătălin a zâmbit.
— Am avut o discuție pe care trebuia s-o avem de vreo cinci ani.
Andreea a tras un scaun.
— Despre ce?
Am privit-o pe fiica mea și, pentru prima dată după multă vreme, n-am mai încercat să ascund ce simțeam.
— Despre faptul că eu mă simt uneori străină în casa voastră.
Andreea a încremenit.
— Mamă, cum poți să spui așa ceva?
— Pentru că așa m-am simțit. Nu spun că voi ați vrut asta. Dar când vă sun și sunteți mereu grăbiți, când aflu din fotografii că v-ați întâlnit cu rudele și eu nici măcar nu știam, încep să mă întreb dacă mai am loc în viața voastră.
Fiica mea a rămas tăcută.
Apoi și-a pus mâna peste a mea.
— Mamă, eu am crezut că tu nu mai vrei să vii atât de des.
— De ce ai crezut asta?
— Pentru că de câteva ori te-am invitat și mi-ai spus că ai treabă. Iar când te întrebam dacă vrei să stai cu copiii, spuneai că nu vrei să ne încurci programul.
Am oftat.
— Spuneam asta fiindcă aveam impresia că vă deranjez.
Andreea a clătinat din cap.
— Iar eu credeam că vrei mai multă liniște de când ai ieșit la pensie.
Cătălin a ridicat ușor mâinile.
— Deci fiecare dintre noi a încercat să nu-l deranjeze pe celălalt și am ajuns să nu mai vorbim deloc.
Ne-am uitat unii la alții și am început să râdem. Era un râs puțin amar, dar parcă ne făcea bine.
Atunci mi-am amintit fotografia pe care o văzusem duminica trecută.
— Andreea, când ați avut masa aceea cu rudele, de ce nu m-ai chemat?
Fiica mea a părut surprinsă.
— Mama lui Cătălin venise cu sora lui să ne aducă niște lucruri. Au rămas la masă pe neașteptate. N-am organizat nimic special.
— Eu am crezut că ați făcut o masă în familie și pe mine m-ați uitat.
Andreea s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Mamă, trebuia să mă întrebi. Iar eu trebuia să te sun mai des, nu doar când aveam nevoie de ceva.
Am strâns-o la piept.
— Și eu trebuia să spun ce mă doare, nu să aștept să ghiciți.
Din sufragerie s-a auzit glasul nepotului meu cel mic.
— Mamaie, ai venit?
În clipa următoare, băiețelul a intrat în bucătărie și mi-a sărit în brațe.
— Mi-ai adus plăcintă?
Am izbucnit în râs.
— Nu, puiule. Am adus cartofi, roșii și mere.
— Atunci facem plăcintă împreună?
Cătălin a intervenit:
— Facem. Dar de data asta ajut și eu.
— Tu știi să faci plăcintă? l-am întrebat.
— Nu. Dar pot să învăț.
Și chiar așa am făcut.
În după-amiaza aceea, în timp ce Andreea îi ajuta pe copii la teme, eu și Cătălin am pregătit aluatul. El curăța merele, eu îi explicam cât zahăr trebuie pus, iar din când în când ne contraziceam pe câte o nimica toată.
— Cătălin, merele se dau pe răzătoarea mare!
— Dar pe cea mică ies mai frumoase!
— Mai frumoase, dar faci piure din ele!
A râs și a schimbat răzătoarea.
Pentru prima dată nu mai aveam senzația că trebuie să-mi cântăresc fiecare cuvânt în casa aceea.
Înainte să plec, Andreea m-a întrebat dacă vreau să vin duminică la prânz.
— Dar fără sacoșe, mamă. Avem mâncare. Vrem doar să stăm împreună.
Am acceptat.
În zilele următoare, Cătălin mi-a trimis un mesaj care m-a făcut să zâmbesc toată dimineața.
„Rodica, am încercat să fac singur plăcinta. Cred că am pus prea multă făină. Ai timp să-mi spui unde am greșit?”
L-am sunat imediat.
— Măi, Cătălin, tu ai talent să strici merele!
— Atunci trebuie să veniți să mă supravegheați.
— Iar cu dumneavoastră?
A început să râdă.
— Scuze! Trebuie să vii, Rodica!
Duminică am ajuns la ei fără nicio sacoșă. Doar cu poșeta și cu o carte pentru nepoți.
Cătălin mi-a deschis ușa.
— Ai venit, mamă Rodica! Intră, că te așteptăm!
Am rămas o clipă nemișcată.
Era prima dată când îmi spunea așa.
— Am venit, mamă. Dar astăzi nu v-am adus nimic.
Ginerele meu a zâmbit și mi-a luat haina.
— Ba da. Ai venit tu.
Din sufragerie, nepoții au început să mă strige, iar Andreea a apărut cu un zâmbet larg.
Am intrat în casă fără să mă mai opresc nesigură în prag, întrebându-mă dacă deranjez.
Nu deveniserăm peste noapte o familie perfectă. Mai aveam multe de învățat unii despre alții.
Dar în duminica aceea am stat la masă, am râs, am povestit și nimeni nu s-a grăbit să încheie vizita.
Iar când Cătălin m-a întrebat dacă mai vreau o felie de plăcintă, i-am răspuns fără să mă mai gândesc la politețe:
— Mai vreau, mamă. Dar data viitoare să mă lași pe mine să fac aluatul!
Și am râs cu toții.