Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, cine mi-a falsificat semnătura?
Mariana a rămas cu ochii la documentul din mâna mea. Pentru prima dată de când sosiserăm acasă, nu mai părea atât de sigură pe ea.
— Cristina, nu mai face din țânțar armăsar. Suntem familie!
— Nu te-am întrebat dacă suntem familie. Te-am întrebat cine a semnat în locul meu.
Bianca și-a încrucișat brațele.
— Doamne, Cristina! Parcă ți-am furat casa! Vrem doar să stăm aici câteva luni.
Radu s-a apropiat de mine.
— Bianca, soția mea tocmai s-a întors de la maternitate. V-am spus că nu puteți locui aici. Vă rog să încărcați lucrurile înapoi în camion.
— Și unde să mergem? a izbucnit Dănuț. Am predat deja cheile fostului apartament!
— Îmi pare rău pentru situația voastră, i-am răspuns. Dar asta nu vă dă dreptul să intrați în casa noastră.
Mama a făcut un pas spre mine.
— Cristina, tu ai cinci dormitoare! Cinci! Și sora ta nu are unde să-și culce copiii!
— Ți-am oferit bani pentru garanția unei chirii. Ai refuzat. De ce?
Mariana a tăcut.
Atunci Bianca a scăpat o vorbă care a schimbat totul.
— Pentru că mama ne-a spus că nu trebuie să mai plătim chirie!
M-am întors spre ea.
— Cum adică?
Bianca s-a uitat speriată la Mariana.
— Ne-a promis că putem rămâne aici până ne punem pe picioare.
— Cât timp?
— Nu știu… Poate un an. Poate mai mult.
Am privit din nou documentul. Acordul prevedea șase luni, dar sora mea vorbea deja despre un an.
— Mamă, tu le-ai promis casa mea fără să mă întrebi?
Mariana și-a îndreptat umerii.
— Am făcut ce trebuia pentru copiii mei.
— Pentru unul dintre copiii tăi, am corectat-o. Pe celălalt l-ai pus în fața faptului împlinit, la patru zile după ce a născut.
Radu mi-a atins ușor brațul.
— Cristina, intră la Mara. Mă ocup eu de discuție.
— Nu. Vreau să lămuresc ceva înainte.
Am ridicat documentul.
— Cine a făcut semnătura?
Mariana și-a coborât privirea.
— Eu.
Bianca a încremenit.
— Mamă!
— Ce? a izbucnit Mariana. Cristina semnează atâtea hârtii la serviciu! Am crezut că n-o să se supere pentru una făcută în familie!
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ai falsificat un document folosind numele meu și ai crezut că n-o să mă supăr?
— Am vrut să-i ajut pe Bianca și Dănuț!
— Atunci trebuia să-i ajuți cu ce îți aparține ție, mamă. Nu cu proprietatea mea.
Am scos telefonul și am fotografiat fiecare pagină.
Mariana s-a apropiat imediat.
— Ce faci?
— Păstrez dovezile. Apoi vorbesc cu avocatul nostru.
— Îți ameninți propria mamă cu avocatul?
— Încerc să-mi protejez familia.
În clipa aceea, din casă s-a auzit plânsul Marei.
Radu s-a întors imediat.
— Mă duc eu la ea.
Am privit spre ușa terasei. Fetița mea avea numai patru zile, iar eu stăteam în curte, discutând despre o semnătură falsificată.
Atunci am înțeles că trebuia să pun capăt situației.
— Mamă, ascultă-mă bine. Nimeni nu intră în casa noastră. Nimeni nu descarcă nicio cutie. Dacă încercați să forțați intrarea, chem poliția.
Mariana a râs disprețuitor.
— N-ai avea curajul să faci asta!
— Sper să nu fie nevoie.
M-am întors și am intrat în casă.
Radu o ținea pe Mara în brațe, legănând-o încet. M-am așezat lângă el și am început să plâng.
— Îmi pare rău, i-am spus. Trebuia să avem o zi frumoasă.
— O avem, Cristina. Fetița noastră este acasă, este sănătoasă și suntem împreună. Restul rezolvăm.
Mi-a întins-o pe Mara și mi-a sărutat fruntea.
Din curte se auzeau încă vocile rudelor. Radu a sunat avocatul, i-a explicat situația și a trimis fotografiile documentului.
Avocatul ne-a recomandat să păstrăm toate dovezile, să nu semnăm nimic și să solicităm intervenția poliției dacă rudele încercau să intre fără acordul nostru.
Când am ieșit din nou, Dănuț tocmai îi cerea șoferului să descarce o saltea lângă poartă.
— Opriți-vă, a spus Radu. Nu aveți permisiunea să aduceți bunurile aici.
Mariana s-a apropiat furioasă.
— Nu plecăm nicăieri!
Radu a scos telefonul.
— Atunci voi cere ajutorul poliției.
De data aceasta, mama a înțeles că nu glumeam.
Polițiștii au venit, au discutat cu ambele părți și au consemnat situația, inclusiv existența documentului contestat. Le-au explicat rudelor că nu puteau forța intrarea în locuință și că suspiciunea de fals trebuia verificată prin procedurile legale.
După aproape o oră, camionul a plecat cu toate cutiile încărcate.
Bianca m-a privit cu lacrimi în ochi.
— Sper că ești mulțumită. Ne-ai lăsat fără casă.
— Bianca, v-am oferit ajutor pentru o chirie. Oferta rămâne valabilă dacă vreți să găsiți o locuință. Dar nu vă puteți muta aici fără acordul nostru.
Dănuț a privit-o pe Mariana.
— Ne-ai spus că totul este rezolvat.
Mama n-a răspuns.
În zilele următoare, Bianca și Dănuț au închiriat un apartament modest. Au folosit economiile pe care le mai aveau și au primit ajutor pentru garanție, în condițiile stabilite de noi.
Eu am depus sesizarea privind documentul falsificat. Nu știam cât avea să dureze verificarea, dar nu eram dispusă să pretind că nu se întâmplase nimic.
Mariana m-a sunat după câteva zile.
— Cristina, chiar vrei să mergi mai departe cu asta?
— Da, mamă.
— Sunt mama ta!
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut atât de tare.
A tăcut.
— Eu am vrut doar să nu ajungă Bianca pe drumuri.
— Și eu am vrut s-o ajut. Dar ai hotărât că nevoile ei sunt mai importante decât dreptul meu de a decide ce se întâmplă în propria casă.
— O să mă ierți vreodată?
Am privit spre pătuțul Marei.
— Nu știu, mamă. Dar iertarea nu înseamnă că poți face din nou același lucru.
N-am mai discutat mult. Aveam nevoie de timp, iar mama trebuia să înțeleagă că o relație nu se repară doar cerând să fie uitat ce s-a întâmplat.
În săptămânile următoare, casa noastră și-a recăpătat liniștea.
Radu se trezea noaptea să mă ajute cu Mara. Eu începeam să mă obișnuiesc cu noua noastră viață. Uneori eram epuizați, alteori râdeam de lucruri mărunte, dar pentru prima dată după întoarcerea de la maternitate mă simțeam în siguranță.
Într-o seară, după ce am culcat-o pe Mara, am ieșit cu Radu pe terasă.
Poarta era închisă. În curte nu mai erau cutii, valize sau oameni care hotărau în locul nostru.
— Te-ai gândit vreodată că o să ajungem să ne apărăm casa de propria mea mamă? l-am întrebat.
Radu mi-a luat mâna.
— Nu. Dar sunt bucuros că n-ai cedat.
Am privit spre fereastra camerei Marei.
— Toată viața am fost fata care se descurcă. Cea care trebuie să înțeleagă, să ajute și să nu se supere.
— Acum?
Am zâmbit.
— Acum sunt și mama cuiva. Și vreau ca Mara să crească știind că poate spune nu, chiar și oamenilor pe care îi iubește.
Din casă s-a auzit un scâncet mic.
Radu s-a ridicat.
— Cred că șefa noastră ne cheamă.
Am râs și am intrat împreună.
Mara dormea liniștită în pătuț, cu pumnii strânși lângă obraji.
M-am aplecat și i-am mângâiat ușor fruntea.
Nu știam când aveam să pot avea din nou încredere în mama mea. Dar știam că fetița mea nu va trebui niciodată să-și sacrifice liniștea pentru a dovedi că își iubește familia.
Și, pentru prima dată de când văzusem camionul în fața porții, am simțit că suntem cu adevărat acasă.