Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉În noaptea aceea, după ce copiii au adormit, am rămas mult timp pe canapeaua din sufragerie, cu telefonul în mână.
Îmi răsunau în minte cuvintele Marei.
„Noi suntem copiii lui și luni, și marți, și miercuri, nu?”
Nu știam cum să-i explic unui copil de șapte ani că tatăl ei o iubea, dar se speria de responsabilitățile care veneau odată cu iubirea.
Dimineața următoare l-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vorbim. Fără copii de față.
— Irina, ți-am spus deja că nu mai pot cu programul acela.
— Nu despre program vreau să vorbim. Despre Mara și Tudor.
A venit după serviciu. Ne-am întâlnit la o cafenea de lângă școală.
Radu părea obosit. Și-a comandat o cafea și s-a așezat cu telefonul lângă ceașcă.
— Sper că nu m-ai chemat ca să ne certăm iar.
— Nu. Vreau să-ți spun ce m-a întrebat Mara aseară.
I-am repetat cuvintele fetiței, fără să schimb nimic.
Radu a rămas cu ceașca în mână.
— A spus ea asta?
— Da. Și Tudor nici măcar nu mai întreabă. El tace și se închide în el.
— Irina, eu nu i-am abandonat!
— Știu. Dar ei nu înțeleg diferența dintre „tata nu mai poate cu programul” și „tata nu ne mai vrea”.
Radu și-a coborât privirea.
— N-am vrut să simtă asta.
— Atunci trebuie să le arăți, nu doar să le spui.
Am scos din geantă o foaie pe care notasem programul copiilor.
— Dacă schimbăm săptămânile alternative, trebuie să stabilim responsabilitățile amândurora. Nu poți să-mi lași mie toate zilele de școală și să vii doar când este vreme de plimbare.
Radu a privit foaia.
— Și ce propui?
— Să discutăm un program realist, apoi să modificăm înțelegerea noastră cum trebuie. Să participi la ședințele cu părinții, să te ocupi de teme în anumite zile și să fii disponibil când copiii au nevoie de tine.
A oftat.
— Nu știu dacă mă descurc.
— Nici eu n-am știut de la început, Radu. Am învățat.
Pentru prima dată n-a mai încercat să se apere.
— Bine. Hai să încercăm.
Am stabilit să nu mai schimbăm nimic pe neașteptate și să discutăm cu copiii împreună, după ce aveam un plan clar.
Numai că schimbarea nu s-a produs peste noapte.
În primele două săptămâni, Radu a continuat să mă sune pentru lucruri mărunte.
— Irina, unde este echipamentul Marei?
— La tine. L-ai luat duminică.
— Și Tudor ce are de învățat mâine?
— Uită-te în catalogul electronic. Ai acces, la fel ca mine.
La început se enerva.
— Nu poți să-mi spui pur și simplu?
— Pot. Dar vreau să înveți să verifici singur. Sunt și responsabilitățile tale.
Încet, a început să se organizeze.
Și-a pus orarul copiilor pe frigider. A cumpărat câteva haine și rechizite care să rămână permanent la el. A început să verifice temele înainte să deschidă televizorul.
Dar momentul care l-a schimbat cu adevărat a venit într-o sâmbătă.
Radu sosise să-i ia pe copii la cinema.
Tudor era deja încălțat, cu geaca pe el. Mara stătea pe canapea și își răsucea o șuviță de păr între degete.
— Hai, prințesa mea! a spus Radu. Mergem la film și după aceea mâncăm pizza!
Mara nu s-a ridicat.
— Tati, pot să te întreb ceva?
— Sigur, iubita mea.
— De ce cu tine mergem mereu la distracție?
Radu a zâmbit.
— Pentru că vreau să vă simțiți bine.
— Dar eu vreau să mă duci și la școală.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Păi te mai duc uneori.
— Vreau să-mi faci și pachet. Și să mă ajuți când nu înțeleg tema. Și să vii când avem serbare.
Radu s-a așezat lângă ea.
— Mara…
Fetița l-a privit cu ochii umezi.
— Tati, tu ne iubești și când avem teme?
Am văzut cum i se schimbă fața.
Nu mai era bărbatul iritat care îmi spusese că nu poate cu diminețile și ghiozdanele.
Era un tată care tocmai înțelegea ce auziseră copiii din decizia lui.
— Bineînțeles că vă iubesc, puiule.
— Atunci de ce nu mai putem dormi la tine când avem școală?
Radu a înghițit în sec.
— Pentru că tata nu s-a organizat cum trebuia. Și a crezut că este mai simplu să schimbe programul.
— Noi am făcut ceva rău?
— Nu, iubita mea. Voi n-ați greșit cu nimic.
A luat-o în brațe.
— Eu am greșit când v-am făcut să credeți că sunteți o povară. Îmi pare rău.
Tudor, care ascultase din hol, s-a apropiat.
— Tati, mie îmi place la tine. Dar nu-mi place când te superi că uit ceva.
Radu l-a tras și pe el lângă ei.
— Știu, băiete. O să încerc să am mai multă răbdare.
În ziua aceea au mers totuși la cinema. Dar seara, când i-a adus acasă, Radu m-a rugat să discutăm câteva minute.
— Irina, vreau să mă implic mai mult. Nu doar în weekend.
— Mă bucur. Dar copiii au nevoie de consecvență, nu de promisiuni făcute după o discuție emoționantă.
— Știu. Tocmai de aceea vreau să stabilim zile fixe.
Am început cu două dimineți în care el îi lua și îi ducea la școală, plus o după-amiază în care îi ajuta la teme și îi ducea la activități.
Am discutat și despre cheltuieli, despre situațiile în care copiii se îmbolnăveau și despre felul în care trebuia să comunicăm cu profesorii.
Am cerut și sprijin pentru a actualiza formal programul de locuire și responsabilitățile, astfel încât lucrurile să fie clare pentru amândoi.
Au existat greșeli. Într-o dimineață, Radu a uitat pachetul lui Tudor pe masa din bucătărie. Altă dată a încurcat ora de dans a Marei.
Dar, în loc să mă sune nervos și să-mi ceară să rezolv, a început să caute singur soluții.
După câteva săptămâni, învățătoarea lui Tudor mi-a spus că băiatul părea mai liniștit și venea pregătit la ore.
Nu totul devenise perfect. Dar copiii nu mai erau nevoiți să se întrebe dacă tatăl lor îi voia numai în zilele libere.
Într-o luni dimineață, Radu a venit la șapte și jumătate, așa cum stabiliserăm.
Tudor a ieșit primul, cu ghiozdanul în spate.
Mara a apărut după el, ținând în mână o cutie cu pachetul pregătit de mine.
Când și-a văzut tatăl, s-a oprit.
— Tati, azi este luni.
Radu a zâmbit.
— Știu, iubita mea.
— Și tot ai venit?
El s-a aplecat la nivelul ei.
— Sigur că am venit. Astăzi eu vă duc la școală.
Mara i-a sărit în brațe.
— Credeam că vii numai sâmbăta!
Radu a strâns-o la piept.
— Sunt tatăl vostru și lunea, Mara. Și marțea. Și în toate celelalte zile.
Am rămas în pragul blocului, privindu-i cum se îndreaptă spre mașină.
Radu și cu mine nu mai eram soț și soție. Nici nu aveam să fim din nou.
Dar în dimineața aceea am simțit, pentru prima dată după multă vreme, că nu mai trebuia să duc singură toate responsabilitățile.
Iar când Mara s-a întors și mi-a făcut cu mâna, am văzut-o zâmbind fără urmă de îndoială.
Nu pentru că tatăl ei îi promisese o excursie sau o jucărie.
Ci pentru că venise într-o dimineață obișnuită de luni, când aveau ghiozdane de cărat și ore de început.
Și, de data aceasta, se ținuse de cuvânt.