Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena, ce contract? Despre ce bani vorbești?
Victor ridicase vocea atât de tare, încât am îndepărtat telefonul de la ureche.
— Despre cei 480.000 de lei pe care ți i-am împrumutat acum șase ani, când firma ta era aproape de faliment.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Elena, banii aceia au fost pentru noi!
— Nu, Victor. Au fost pentru firma ta. Ai insistat chiar tu să facem contract de împrumut, cu termen de restituire. Îți amintești?
— Suntem căsătoriți de douăzeci și doi de ani! Acum îmi scoți ochii cu banii?
Am privit spre avocatul meu, domnul Ionescu, care stătea în fața mea cu dosarul deschis.
— Nu-ți scot ochii cu nimic. Dar dacă ai hotărât să începi o viață nouă, trebuie să ne lămurim și obligațiile vechi.
— Elena, nu face o prostie. Abia am trecut printr-un transplant!
— Știu foarte bine, Victor. Am fost acolo. Îți amintești?
N-a răspuns.
— O să primești documentele prin avocat. Acum trebuie să mă odihnesc.
Am închis telefonul.
Mihaela, sora mea, mi-a adus un pahar cu apă.
— Cum te simți?
— Obosită. Dar pentru prima dată după multă vreme nu mai sunt speriată.
Avocatul a închis dosarul.
— Elena, trebuie să stabilim ceva important. Casa este bunul dumneavoastră propriu, dar a fost locuința familiei. Folosința ei trebuie clarificată legal. Nu putem presupune că Victor își pierde automat dreptul de a locui acolo.
— Înțeleg. Nu vreau să-l dau afară în stradă. Vreau doar să nu mai decidă el ce face cu proprietatea mea.
— Și nu poate să o ofere altei persoane fără dreptul și acordul necesar.
Am încuviințat.
În următoarele zile, cât Victor a rămas în spital, am început procedurile de separare. Avocatul i-a transmis că intenționam să divorțez și că urma să discutăm atât despre locuință, cât și despre împrumutul acordat firmei sale.
Nu i-am blocat accesul la bunurile personale și nici nu i-am schimbat încuietorile în lipsă. Am vrut ca fiecare pas să fie făcut corect.
Victor însă continua să creadă că era doar o supărare trecătoare.
— Elena, mi-a spus într-o seară, hai să nu aruncăm totul pentru o conversație telefonică.
— Nu conversația a distrus căsnicia noastră, Victor. Ci cei doi ani în care m-ai mințit.
— Am greșit.
— Ai avut o relație cu altă femeie în timp ce eu te duceam la dializă. Iar după ce ți-am donat un rinichi, i-ai promis casa mea.
— N-am vorbit serios despre casă.
— Atunci de ce i-ai spus că voi semna orice îmi ceri?
A tăcut.
— Pentru că asta ai crezut despre mine, Victor. Că n-am voință proprie.
La o săptămână după externarea lui, ne-am întâlnit în prezența avocaților.
Victor venise slăbit, dar suficient de bine pentru a participa la discuție. Medicul îi recomandase să evite efortul și să-și respecte tratamentul.
Când a văzut actele proprietăților mele, s-a încruntat.
— Ce sunt toate astea?
— Spațiile comerciale de pe strada Traian. Și terenul de lângă Ploiești.
— Știam că ai ceva moștenit de la părinți.
— Da. Două spații închiriate de aproape cincisprezece ani și un teren pe care l-am păstrat.
Victor a răsfoit documentele.
— Și cât valorează?
— Destul cât să nu depind financiar de tine.
M-a privit lung.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Ți-am spus că am proprietăți. Nu m-ai întrebat niciodată mai mult. Iar eu n-am considerat necesar să mă laud cu ele.
Avocatul a împins spre el un alt document.
— Acesta este contractul de împrumut semnat de dumneavoastră, domnule Victor. Din evidențele disponibile rezultă că o parte importantă din sumă nu a fost restituită. Va trebui să verificăm soldul și eventualele plăți efectuate.
Victor și-a trecut mâna peste frunte.
— Elena, chiar vrei să-mi ceri banii acum?
— Vreau să închidem corect toate lucrurile care ne leagă financiar.
— După tot ce am construit împreună?
L-am privit fără să ridic vocea.
— Victor, tu ai început să construiești altceva cu Raluca. Eu doar am aflat.
În clipa aceea, telefonul lui a vibrat pe masă.
Pe ecran apărea numele Ralucăi.
Victor l-a întors imediat cu fața în jos.
Am zâmbit trist.
— Poți să răspunzi. Nu mai trebuie să te ascunzi de mine.
Nu a răspuns.
Câteva zile mai târziu, Mihaela mi-a spus că Raluca aflase despre situația casei. Victor îi explicase că locuința nu îi aparținea și că nu putea să i-o ofere.
Femeia se supărase și îi ceruse explicații despre toate promisiunile făcute.
Nu știu ce și-au spus. Știu doar că, la scurt timp, relația lor s-a încheiat.
Victor m-a sunat din nou.
— Elena, Raluca a plecat.
Am rămas tăcută.
— Mi-am dat seama ce am pierdut.
— Îmi pare rău că suferi, Victor.
— Atunci poate putem încerca din nou.
Am închis ochii pentru câteva secunde.
— Nu. Nu mă întorc doar pentru că cealaltă femeie nu te mai vrea.
— Dar tu mi-ai salvat viața!
— Da. Pentru că atunci te iubeam și am ales să te ajut. Nu regret că ai primit șansa să trăiești. Dar nu înseamnă că trebuie să rămân soția ta.
Victor a început să plângă.
Era prima dată când îl auzeam plângând fără să-mi mai simt obligația de a-i rezolva durerea.
— O să mă ierți vreodată?
— Poate. Dar iertarea nu înseamnă că ne împăcăm.
Au urmat luni de discuții juridice și de recuperare medicală. Victor și-a organizat tratamentul cu ajutorul medicilor și al unor persoane apropiate, iar eu mi-am continuat controalele recomandate după donare.
Am ajuns la o înțelegere privind separarea locuinței și bunurile personale. Pentru datoria firmei am stabilit, prin avocați, un calendar de rambursare după verificarea sumelor.
Divorțul s-a încheiat fără scandal public.
Nu a fost ușor. Au existat dimineți în care mă trezeam și întindeam mâna spre locul unde dormise Victor. Alteori mă întrebam cum putusem să trăiesc atât de mult lângă un om care mă cunoștea atât de puțin.
Dar, încet, am început să-mi regăsesc liniștea.
După câteva luni, când medicii mi-au confirmat că recuperarea evolua bine, am petrecut un weekend la o casă mică de lângă Sinaia, împreună cu Mihaela.
Într-o dimineață stăteam pe terasă, cu o pătură subțire peste genunchi și o carte deschisă în poală.
Mihaela mi-a adus cafeaua.
— Elena, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Dacă ai fi știut atunci ce avea să facă Victor, i-ai mai fi donat rinichiul?
Am privit spre munții luminați de soare.
Nu era o întrebare ușoară.
— Nu știu ce aș fi hotărât dacă aș fi cunoscut adevărul înainte de operație. Aș fi avut nevoie de timp să mă gândesc.
Am făcut o pauză.
— Dar nu regret că Victor trăiește. Eu am donat pentru că l-am iubit și am vrut să-i ofer o șansă.
Mihaela s-a așezat lângă mine.
— Și acum?
Am zâmbit.
— Acum am înțeles că pot să-i doresc să fie sănătos fără să mai fiu soția lui.
Telefonul meu era pe masă. Nu mai așteptam mesaje de la Victor și nu mai trebuia să verific dacă luase medicamentele sau dacă ajunsese la consultație.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, aveam timp să mă gândesc și la mine.
Mihaela mi-a strâns mâna.
— Și ce ai de gând să faci cu viața ta?
Am închis cartea și am privit-o zâmbind.
— Să trăiesc, Mihaela. Am cincizeci și șase de ani. Mai am atâtea lucruri de făcut.
Apoi am ridicat ceașca de cafea și am privit din nou spre munți.
Victor primise de la mine șansa unei vieți noi.
Iar eu, după douăzeci și doi de ani în care mă pusesem mereu pe ultimul loc, începusem în sfârșit să mi-o construiesc pe a mea.