Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Florin, acum spune-i și surorii tale ce mi-ai promis când v-am primit aici.
Fratele meu a lăsat găleata lângă șură și s-a uitat când la mama, când la Cristina. Pentru prima dată de când ajunsesem, nu mai avea nimeni nimic de spus.
— Ce să-i spun, mamă? a întrebat el, ferindu-mi privirea.
— Spune-i că mi-ai promis că n-o să mai fiu singură cu toate treburile. Că o să tai lemnele, o să repari cotețul și o să mă duci la doctor când mă dor genunchii.
— Păi te ajut, mamă! Uite, chiar acum eram în șură!
Mama a clătinat încet din cap.
— De trei săptămâni te rog să repari ușa cotețului. Iar lemnele le-am cărat singură, câte două brațe, până n-am mai putut.
M-am întors spre Florin.
— Și tu ce faci toată ziua, dacă mama muncește singură?
Cristina a intervenit imediat:
— Soțul meu lucrează! Nu poate să stea după toate mofturile unei bătrâne!
— Cristina, a spus mama, eu nu v-am cerut să mă serviți. V-am primit aici ca să vă puteți pune bani deoparte. Dar am crezut că vom avea grijă unii de alții.
Am ridicat geanta din praful de lângă poartă și am dus-o pe pridvor. Nu aveam de gând să plec.
— Mamă, de ce mi-ai spus la telefon că aveți multe cheltuieli? Ce cheltuieli?
Mama a început să-și frământe colțul șorțului.
— Pensia mea se duce pe mâncare, curent, apă și butelie. De când sunt patru guri la masă, nu prea mai ajunge.
— Patru? am întrebat. Cine mai stă aici?
— Vorbește despre noi trei și despre tine când vii, a intervenit Florin grăbit, apoi s-a corectat. Adică… mama gătește mult și mai vin și rude.
Mi-am dat seama că nici el nu mai știa ce explicație să inventeze.
— Florin, voi doi nu contribuiți la cheltuielile casei?
— Ba da, când putem.
— Când puteți? Cristina mi-a spus că aveți bani puși deoparte pentru apartament!
— Și ce dacă? a izbucnit cumnata mea. Tocmai de aceea am venit aici, ca să economisim! Dacă dăm toți banii pe gospodăria asta, ce rost mai are?
Mama s-a așezat pe banca de sub vița-de-vie. Am observat cum își întindea cu grijă piciorul drept.
— Mamă, când ai fost ultima dată la doctor?
— Trebuia să merg luna trecută. Dar am amânat.
— De ce?
— Aveam de plătit curentul. Și Cristina spusese că trebuie cumpărate niște lucruri pentru casă.
M-am uitat spre cumnata mea. Purta o rochie nouă și avea unghiile proaspăt făcute. Nu hainele ei mă deranjau, ci faptul că mama renunțase la îngrijirea propriei sănătăți ca să întrețină doi oameni în putere.
— Florin, ai știut că mama a amânat consultația?
Fratele meu a coborât privirea.
— Mi-a spus. Dar am crezut că nu e urgent.
— Nu era urgent pentru tine, am răspuns. Tu nu ești cel care abia coboară treptele.
Cristina și-a luat telefonul și a pornit spre casă.
— Eu nu stau aici să fiu judecată de cineva care vine de două ori pe an și face pe fiica perfectă!
— Stai puțin, Cristina, i-am spus. De ce îmi spuneai mereu că mama nu vrea să vorbească la telefon?
S-a oprit.
— Pentru că era ocupată!
— Și de ce îi spuneai mamei că eu sunt prea ocupată ca să vin?
Mama și-a ridicat brusc privirea.
— Mariana, tu ai vrut să vii? Cristina mi-a spus că te-am deranja dacă te-am chema.
Am simțit un nod în gât.
— Mamă, eu te-am sunat aproape în fiecare săptămână. Mi se spunea că dormi, că ești în grădină sau că nu ai chef să vorbești.
Florin s-a întors spre soția lui.
— Cristina, tu mi-ai spus că Mariana nici nu se mai interesează de mama!
— Pentru că asta am crezut! a răspuns ea, ridicând vocea.
— Nu, Cristina, am spus. Ai vrut să nu mai vin aici. Și astăzi ai încercat să mă alungi din curtea mamei.
Cumnata mea a tăcut. Apoi a aruncat telefonul pe un fotoliu de pe pridvor.
— Bine! Vreți adevărul? M-am săturat să vină Mariana și să verifice totul! De fiecare dată mama se plânge la ea, iar noi ieșim vinovați!
— Eu nu m-am plâns niciodată de tine, a spus mama. Am încercat doar să-mi văd copiii împreună.
Florin s-a așezat lângă ea. Părea mai bătrân decât dimineață.
— Mamă, am greșit. Știam că ești obosită, dar mi-am spus că așa ai fost mereu, că nu poți sta locului. Mi-a convenit să te las să faci totul.
— Nu vreau să mă ajuți din milă, Florin. Vreau să mă respecți.
Am intrat în bucătărie și am stins aragazul. Mâncarea era aproape gata. Pe masă se aflau patru farfurii pregătite, deși mama nu știa că voi veni. Probabil pregătise și pentru a doua zi.
Când m-am întors în curte, mama stătea dreaptă pe bancă.
— Florin, Cristina, vreau să vă spun ceva. V-am primit cu drag. Dar nu mai pot continua așa. Nu mai pot să vă plătesc toate cheltuielile, să gătesc zilnic și să muncesc singură în curte.
— Și ce vrei să facem? a întrebat Cristina.
— Să vă căutați o locuință. Vă las timp să vă organizați, dar până atunci fiecare contribuie la cheltuieli și își face partea de treabă.
— Ne dai afară? a întrebat Florin.
— Nu vă dau afară astăzi. Dar nici nu vă mai pot întreține. Am șaizeci și nouă de ani, nu douăzeci.
Cristina a izbucnit în plâns, spunând că nu vor reuși niciodată să strângă bani dacă trebuie să plătească chirie. Florin a încercat să o liniștească, dar mama nu și-a schimbat hotărârea.
— Și eu am strâns bani o viață, a spus. Dar nu pe spinarea altcuiva.
Am rămas în sat tot weekendul. Luni dimineață am dus-o pe mama la medic, iar Florin a venit cu noi. A ascultat recomandările și a înțeles că durerile ei nu puteau fi ignorate.
În săptămânile următoare, fratele meu a reparat cotețul și a tăiat lemnele rămase. Cristina a început să contribuie la cumpărături, dar nemulțumirea ei nu dispăruse. Îi reproșa lui Florin că acceptase condițiile mamei.
În cele din urmă, și-au găsit un apartament mic de închiriat în Buzău. Nu au plecat împăcați cu toată lumea, dar au plecat fără scandal.
În ultima zi, Florin a venit la mama cu o sacoșă de cumpărături.
— Mamă, ți-am luat medicamentele și câteva lucruri pentru frigider. Știu că nu repară ce am făcut, dar vreau să încep să mă țin de cuvânt.
Mama l-a îmbrățișat.
— Nu trebuie să-mi aduci sacoșe ca să fii băiatul meu. Vreau doar să nu mai uiți că și eu obosesc.
În duminica următoare am venit din nou de la București. Mama mă aștepta la poartă, cu șorțul ei curat și cu un coș de roșii proaspăt culese.
— Mariana, am făcut plăcintă cu brânză. Dar să știi că astăzi nu mai gătesc nimic. Stăm amândouă pe bancă și povestim.
Am râs și am luat-o de braț.
Curtea nu era încă perfect îngrijită. Mai aveam de plivit în grădină, de reparat gardul și de pus lucrurile la loc. Dar mama nu mai părea speriată că cineva o va certa pentru ce nu apucase să facă.
Ne-am așezat sub vița-de-vie, în locul unde stăteam când eram copil. Mama mi-a pus mâna peste a mea.
— Să mai vii, fata mea. Dar nu ca să-mi faci treaba. Să vii pentru că ți-e dor de mine.
— Pentru asta am venit și acum, mamă.
Și am rămas acolo, ascultând găinile prin curte și vântul prin frunzele viței-de-vie, bucuroasă că mama putea, în sfârșit, să se odihnească în propria gospodărie.