Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce înseamnă asta, mamă Paraschiva?! a izbucnit Larisa, arătând cu degetul spre caiet.
— Înseamnă că am început și eu să țin socoteala, fata mea. Tu te pricepi la vânzări, eu mă pricep la zacuscă. Hai să vedem cât câștigăm fiecare.
Adrian s-a apropiat de masă și a privit paginile. Scrisesem acolo câte kilograme de vinete și ardei folosiserăm, cât mă costaseră uleiul, borcanele, capacele și lemnele. Trecusem și cele douăzeci de borcane pe care Larisa le luase deja.
— Mamă, de când notezi toate astea? m-a întrebat fiul meu.
— De când am aflat că nevastă-ta vinde munca mea fără să mă întrebe.
Larisa a pufnit disprețuitor.
— Vai, ce mare afacere! Douăzeci și cinci de lei borcanul! Eu găsesc cumpărătorii, eu vorbesc cu ei, eu fac livrările. Credeți că toate astea nu valorează nimic?
— Ba valorează, i-am răspuns. Dar și munca mea valorează. Și nici măcar nu m-ai întrebat dacă vreau să vând.
Am întors caietul spre ea.
— Pentru cincizeci de borcane, la prețul tău, încasezi o mie două sute cincizeci de lei. Din banii aceștia, cât te-ai gândit să-mi dai mie?
Larisa a ridicat din umeri.
— Păi suntem familie! Nu credeam că o să-mi cereți bani pentru niște legume din grădină.
— Dar tu de ce le ceri bani prietenelor tale, dacă suntem familie?
Adrian a întors capul spre soția lui. Larisa a deschis gura, apoi a închis-o fără să răspundă.
— Și mai este ceva, am continuat. Cele douăzeci de borcane pe care le-ai luat luna trecută le-ai vândut tot cu douăzeci și cinci de lei?
— Da. Și ce dacă?
— Înseamnă că ai încasat cinci sute de lei pentru zacusca pe care ți-am dat-o crezând că o împarți cu prietenele tale.
— Mamă, a intervenit Adrian, de ce nu ne-ai spus că te deranjează?
M-am uitat la el cu tristețe.
— Pentru că abia acum două zile am aflat. Iar tu ai fost aici când Larisa mi-a spus că nu vrea să curețe nici măcar o vânătă. Ai râs și ai zis s-o las în pace.
Fiul meu a coborât privirea.
— N-am știut că le vinde, mamă.
— Nici eu, băiatul meu. Tocmai asta e problema.
Larisa a început să se plimbe nervoasă prin curte.
— Bine! Dacă tot vreți să socotim fiecare leu, spuneți cât cereți pe borcane și terminăm circul!
— Douăzeci de lei pentru fiecare borcan pe care îl iei de acum înainte. Iar cele douăzeci pe care le-ai vândut deja le socotim la fel.
— Douăzeci?! Păi mie ce-mi mai rămâne?
— Cinci lei pe borcan, pentru găsirea cumpărătorilor și livrare. Dacă nu-ți convine, nu mai vindem nimic împreună.
Larisa a râs nervos.
— Vă bateți joc de mine! Eu am promis deja cincizeci de borcane și am primit avansurile!
— Atunci trebuie să vorbești cu oamenii aceia. Eu nu ți-am promis niciun borcan.
— Dar ce să le spun? Că soacra mea s-a răzgândit?
— Spune-le adevărul. Că ai început să vinzi ceva ce nu era al tău, fără să ceri voie.
Adrian s-a așezat pe banca de sub vița-de-vie. Părea că abia acum înțelegea cât de departe mersese soția lui.
— Larisa, câți bani ai primit în avans?
— Nu știu exact.
— Cum să nu știi? Sunt comenzile tale!
— Aproape opt sute de lei, bine? Dar am cheltuit o parte!
— Pe ce? a întrebat Adrian.
— Pe lucrurile mele! Nu credeam că o să se ajungă aici!
Am închis caietul. Mă durea spatele după atâtea zile petrecute lângă ceaun, dar mai tare mă durea nepăsarea ei.
— Larisa, eu am șaptezeci și unu de ani. Mă trezesc la cinci dimineața să culeg legumele, coc vinetele, curăț ardeii și stau ore întregi lângă foc. Iar tu îmi spui că banii sunt ai tăi pentru că ai pus câteva fotografii pe internet?
— Nu v-am obligat eu să faceți zacuscă!
— Așa este. Dar nici eu nu te-am rugat s-o vinzi.
Adrian s-a ridicat și s-a apropiat de nevastă-sa.
— Larisa, comenzile trebuie rezolvate. Dacă ai primit avansuri, ori le returnezi, ori plătești produsele mamei. Nu putem să-i luăm borcanele și să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
— Deci acum ții cu maică-ta?
— Nu țin cu nimeni împotriva ta. Dar mama are dreptate. Și eu am greșit că am râs când ai refuzat s-o ajuți.
Larisa a început să plângă de nervi. A spus că o umilim, că nu mai vine niciodată la țară și că toate prietenele ei vor afla ce fel de soacră are.
— Poți să le spui ce dorești, fata mea, i-am răspuns. Eu nu mă rușinez cu munca mea.
În cele din urmă, Adrian a convins-o să verifice comenzile. Unele cumpărătoare au acceptat să aștepte până când Larisa putea procura produsele în mod corect. Celorlalte le-a restituit avansurile, folosind și bani din economiile lor.
Din cele cincizeci de borcane cerute, am acceptat să-i vând doar douăzeci, la prețul stabilit. Le-a plătit înainte să le încarce în mașină. Pentru cele douăzeci luate anterior, Adrian mi-a achitat contravaloarea, urmând să-și lămurească socotelile cu soția lui.
Nu m-am bucurat că îi vedeam supărați. Era băiatul meu și nu voiam să-i fac probleme în căsnicie. Dar nici nu puteam să continui să muncesc pentru cineva care mă privea de sus.
Înainte să plece, Larisa s-a oprit lângă poartă.
— Să știți că de acum înainte nu vă mai cer nimic!
— Asta nu înseamnă că nu mai ești binevenită, Larisa. Dar dacă vrei ceva din gospodăria mea, mă întrebi. Și dacă îți spun că nu pot, îmi respecți răspunsul.
A urcat în mașină fără să-mi răspundă.
După plecarea lor, am intrat în bucătăria de vară și am început să așez borcanele rămase pe rafturi. Aveam destule pentru iarnă și câteva de dăruit vecinilor care mă ajutaseră la cules.
Vecina Florica a trecut pe la mine în după-amiaza aceea.
— Ei, Paraschivo, ai rezolvat cu negustoreasa?
Am zâmbit.
— Am rezolvat, Florico. Dar să știi că m-am gândit la ceva. Dacă tot sunt oameni care vor zacusca mea, poate la anul pregătesc câteva borcane în plus, special pentru vânzare. Cu socoteală și cu toate cele necesare făcute cum trebuie.
Florica a râs.
— Păi vezi? La șaptezeci și unu de ani te faci femeie de afaceri!
— Nu mă fac nimic, dragă. Tot Paraschiva rămân. Numai că am învățat să nu-mi mai dau munca pe degeaba.
În seara aceea, Adrian m-a sunat. Mi-a spus că discutase serios cu Larisa și că, data viitoare când vor veni, mă va ajuta el la pregătirea conservelor.
— Mamă, să-mi arăți și mie cum se face zacusca. Mi-e rușine că am patruzeci și trei de ani și nici măcar nu știu cât muncești pentru un borcan.
Am privit spre ceaunul spălat, pus la uscat lângă bucătăria de vară.
— Te învăț, băiatul meu. Dar să vii dimineața, nu când e gata de pus în borcane.
— Vin, mamă. Îți promit.
Am închis telefonul și m-am așezat pe banca de sub vița-de-vie. În cămară aveam zacuscă pentru iarnă, în buzunar aveam banii primiți pentru munca mea, iar în suflet nu mai aveam supărarea că trebuie să tac doar ca să nu deranjez pe cineva.
Nu știam dacă Larisa avea să înțeleagă vreodată cât valorează munca unui om. Dar măcar eu nu mai eram dispusă să las pe altcineva să hotărască în locul meu.