Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Doamnă Maria, de când plătim noi pentru curățenia scării, dacă dumneavoastră o faceți gratuit?
M-am uitat la Raluca, apoi la carnețelul din mâna ei. Nu înțelegeam ce voia să spună.
— Cum adică plătim, mamă? Eu n-am primit niciodată bani pentru curățenie.
— Știu. Dar uitați ce scrie pe lista de întreținere. În fiecare lună apare o sumă pentru curățenia spațiilor comune. Și nu este deloc mică.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Poate că plătim pentru femeia care vine uneori să spele scara, am spus. Eu am făcut curățenie doar când lipsea.
Raluca s-a așezat lângă mine.
— Tocmai asta vreau să lămurim. Am întrebat câțiva vecini. Unii spun că n-au mai văzut femeia de serviciu de luni întregi. Dumneavoastră ați spălat aproape în fiecare săptămână, nu-i așa?
Am dat din cap.
— În ultima vreme, da. Carmen îmi spunea mereu că femeia de serviciu este bolnavă sau că are probleme acasă. Și eu mă gândeam că nu-i frumos să lăsăm scara murdară.
Raluca a oftat.
— Atunci mâine cerem explicații. Dar nu vreau să acuzăm pe nimeni înainte să vedem documentele.
În seara aceea n-am dormit aproape deloc. Nu mă gândeam atât la bani, cât la felul în care Carmen mă certase pentru florile neudate, de parcă aș fi fost obligată să mă ocup de ele.
A doua zi, Raluca a venit să mă ia la ședința asociației. M-a ajutat să cobor încet cele patru etaje, ținându-mă de braț. În fața blocului, lângă intrare, se strânseseră aproape douăzeci de vecini.
Carmen stătea la o masă pliantă, cu un dosar gros în față. Când m-a văzut, și-a strâns buzele.
— Doamnă Maria, nu trebuia să coborâți dacă vă doare piciorul. Puteați să stați acasă.
— Am venit să ascult, doamnă Carmen. Și poate să pun și eu câteva întrebări.
Raluca a luat cuvântul imediat ce a început ședința.
— Aș vrea să discutăm despre curățenia scării. Pe listele de întreținere apare lunar o cheltuială pentru acest serviciu. Cine îl prestează și cât de des?
Carmen a răsfoit dosarul.
— Avem un contract pentru curățenie. Este o cheltuială normală a asociației.
— Nu contestă nimeni asta, a răspuns Raluca. Întrebăm cine face efectiv curățenia. Pentru că doamna Maria a spălat scara gratuit, săptămână de săptămână.
Din spate s-a auzit vocea domnului Sandu, vecinul de la parter.
— Așa este. Eu am văzut-o de multe ori cu găleata și mopul. Chiar i-am spus să nu se mai chinuie.
— Și eu am văzut-o, a intervenit o vecină de la etajul trei. Dar am crezut că așa îi place dumneaei.
Carmen a ridicat vocea.
— Doamna Maria a făcut lucrurile acestea din proprie inițiativă! Nu i-am cerut eu să spele scara!
Atunci m-am ridicat cu greu de pe scaun.
— Ba mi-ați cerut, doamnă Carmen. Nu o dată. Îmi spuneați că femeia de serviciu nu poate veni și mă rugați să dau eu cu mopul, că oricum sunt acasă. Și eu am făcut-o.
Carmen a rămas câteva clipe tăcută.
— Era vorba doar despre ajutor între vecini!
— Atunci de ce m-ați certat când am căzut și n-am mai putut uda florile?
Nimeni n-a răspuns imediat.
Raluca s-a întors spre administrator, care stătea lângă masă.
— Putem verifica facturile și contractul? Vrem să știm pentru ce perioade s-a plătit și ce servicii erau prevăzute.
Administratorul a explicat că exista un contract cu o firmă de curățenie, dar că programul fusese redus în ultimele luni. Facturile continuaseră să fie emise pentru serviciile prevăzute în contract, deși existau reclamații privind absențele.
— Și cine a verificat dacă firma își îndeplinea obligațiile? a întrebat Raluca.
Administratorul s-a uitat spre Carmen.
— Președinta asociației confirma situațiile lunare înainte de plată.
Carmen a început să se agite.
— Eu nu pot să stau în fiecare zi să urmăresc femeia de serviciu! Am și eu un loc de muncă!
— Dar ați avut timp să veniți la ușa unei femei accidentate și s-o certați pentru niște flori, a spus domnul Sandu.
De data aceasta, mai mulți vecini au dat din cap aprobator.
Raluca a intervenit înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă.
— Nu spunem că banii au fost furați. Dar dacă serviciul nu a fost prestat conform contractului, asociația trebuie să ceară explicații și, unde se justifică, regularizarea sumelor. Iar doamna Maria nu trebuie să mai suplinească gratuit lipsa curățeniei.
Carmen a închis dosarul cu putere.
— Bine! Faceți cum vreți! Dar să vedem cine mai îngrijește florile și cine mai mătură la intrare!
— Vom găsi o soluție, a spus Raluca. Una în care responsabilitățile sunt clare și nimeni nu este obligat să muncească pentru tot blocul.
Atunci s-a ridicat doamna Emilia, vecina de la etajul întâi.
— Eu vreau să spun ceva. Acum doi ani, când am fost operată, Maria mi-a adus mâncare aproape două săptămâni. Și nici măcar nu m-a lăsat să-i dau bani.
Domnul Sandu a intervenit și el.
— Mie mi-a ridicat medicamentele de zeci de ori. Iar când i s-a stricat frigiderul, nici nu m-am gândit s-o întreb dacă are nevoie de ajutor.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu vreau să vă simțiți datori față de mine, am spus. Am făcut totul cu drag. Dar când am avut nevoie de o pâine, mi-a fost rușine că nu știam pe cine să sun.
Raluca m-a prins de mână.
— Pe mine, doamnă Maria. De acum mă sunați pe mine.
Ședința s-a încheiat cu hotărârea de a verifica documentele și serviciile de curățenie prin persoanele desemnate de asociație. Vecinii au cerut și stabilirea unui program clar, astfel încât nimeni să nu mai depindă de bunăvoința mea.
Carmen a fost nevoită să accepte verificarea. Nu și-a cerut scuze atunci, dar nici nu m-a mai certat.
În zilele următoare, Raluca a organizat un mic grup de vecini care se ofereau să ajute persoanele în vârstă când aveau nevoie de cumpărături sau medicamente. Nu era o obligație, ci un ajutor pe care fiecare îl oferea când putea.
Doamna Emilia mi-a adus o oală cu supă. Domnul Sandu mi-a cumpărat pâine și lapte. Iar Raluca trecea seara să vadă dacă am nevoie de ceva.
După verificarea documentelor, asociația a constatat că unele servicii de curățenie nu fuseseră efectuate conform programului. A cerut firmei explicații și regularizarea contravalorii serviciilor neprestate, în baza documentelor și a contractului.
La următoarea adunare, Carmen a anunțat că nu mai dorește să continue ca președintă. Nu știu dacă pleca din rușine sau pentru că se săturase de întrebări. Știu doar că, pentru prima dată, vecinii au început să fie atenți la lucrurile pentru care plăteau.
Într-o după-amiază, când piciorul începuse să mi se vindece, am ieșit pe palier și am văzut că florile fuseseră udate. Lângă ghivece era o stropitoare mică, iar pe trepte nu se vedea niciun fir de praf.
Raluca urca scările cu băiețelul ei de mână.
— Doamnă Maria, să nu vă apucați iar de spălat! Avem oameni care se ocupă de asta.
Am zâmbit.
— Dar florile pot să le mai ud din când în când?
— Sigur. Când aveți chef și când vă simțiți bine. Nu pentru că vă cere cineva.
M-am întors în apartament și m-am așezat lângă fereastră. De acolo vedeam intrarea blocului, banca veche și câțiva vecini care stăteau de vorbă.
Douăzeci de ani crezusem că, dacă sunt mereu de folos, nu voi ajunge niciodată singură. Când am căzut pe scări, am înțeles cât de mult mă înșelasem.
Dar învățasem și altceva: nu trebuie să muncesc până la epuizare ca să merit un loc printre oameni.
În seara aceea, Raluca mi-a bătut la ușă cu două pâini proaspete.
— Am trecut pe la brutărie și m-am gândit la dumneavoastră. Nu-mi datorați nimic.
Am luat pâinea și am îmbrățișat-o.
Nu pentru că era un lucru scump. Ci pentru că, după atâția ani în care eu mă gândisem la toată lumea, cineva se gândise, în sfârșit, și la mine.