Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Mirela, soțul dumneavoastră nu v-a ascuns doar faptul că îmi dă de mâncare. A făcut pentru mine ceva mult mai mare. Și cred că trebuie să aflați înainte să fie prea târziu…
Valeria și-a șters ochii cu colțul batistei. Doru stătea lângă aragaz, cu privirea în podea, de parcă ar fi așteptat o pedeapsă.
— Spuneți-mi odată! am izbucnit. Ce a făcut soțul meu?
— Mi-a plătit restanțele la chirie, a răspuns femeia. Două luni și jumătate. Proprietarul mi-a spus că, dacă nu achit până luni, trebuie să eliberez garsoniera.
M-am întors spre Doru.
— Din banii pentru centrală?
— Da, Mirela. O mie de lei i-am luat din economiile noastre. Restul i-am pus din salariul meu.
Am tras un scaun și m-am așezat. Nu știam ce mă durea mai tare: faptul că mă mințise sau că ajunsesem să aflu de la o străină ce făcea cu banii noștri.
— Și de ce nu mi-ai spus? l-am întrebat. De ce ai inventat povestea cu piesele de la service?
Valeria a intervenit înaintea lui.
— Din cauza mea, doamnă. Eu l-am rugat să nu vă spună. Mi-a fost rușine că am ajuns să cer ajutor. Nu voiam să vă certați pentru mine.
— Doamnă Valeria, dumneavoastră nu sunteți de vină pentru faptul că soțul meu m-a mințit. El putea să-mi spună adevărul.
Doru a încuviințat încet.
— Ai dreptate. Dar lasă-mă să-ți povestesc cum am ajuns aici.
Mi-a explicat că o întâlnise pe Valeria cu trei săptămâni înainte, în fața farmaciei de lângă service. Femeia stătea pe o bancă, cu două sacoșe și cu ochii plini de lacrimi.
O recunoscuse imediat. Cu șapte ani în urmă, când mama lui era grav bolnavă, Valeria fusese cea care o îngrijise în ultimele luni.
— Mirela, îți amintești cât de greu ne era atunci? Eu lucram în ture, tu aveai grijă de casă, iar mama nu se mai putea ridica singură din pat.
— Îmi amintesc, Doru.
— Valeria venea dimineața, o spăla, îi pregătea mâncarea și stătea cu ea până ajungeam eu. Uneori rămânea și după program, fără să ceară bani în plus.
Femeia și-a coborât privirea.
— Mama dumneavoastră era un om bun. Îmi spunea mereu că îi aduc aminte de sora ei.
Doru a continuat:
— Când am întâlnit-o acum trei săptămâni, mi-a spus că rămăsese fără serviciu. Familia la care lucra se mutase din oraș. Avea restanțe la chirie și uneori nu-i mai ajungeau banii nici pentru mâncare.
— Și ai adus-o aici în fiecare zi?
— Nu chiar în fiecare zi. De două-trei ori pe săptămână, când terminam mai devreme la service. Îi pregăteam ceva cald și îi puneam și la pachet.
Am privit cele două farfurii de pe masă. Dintr-odată, toate lucrurile care mă neliniștiseră căpătau un alt înțeles.
Dar rămânea problema banilor.
— Doru, noi strângem de aproape un an pentru centrală. Știi că iarna trecută am stat două săptămâni fără apă caldă. Nu puteai să hotărăști singur ce faci cu economiile noastre.
— Știu. Am greșit.
— Și când te-am întrebat, m-ai făcut să mă simt vinovată că îți cer explicații.
Soțul meu s-a așezat lângă mine.
— Mi-a fost teamă că o să-mi spui să nu mă bag. Și, după ce am mințit prima dată, nu mai știam cum să-ți spun adevărul.
— Dar tu de unde știai ce aș fi spus? M-ai întrebat?
A clătinat din cap.
— Nu.
Valeria s-a ridicat și a început să-și strângă lucrurile.
— Eu cred că este mai bine să plec. V-am făcut destule probleme.
Am oprit-o.
— Stați puțin, doamnă Valeria. Terminați-vă ciorba. Nu dumneavoastră trebuie să plecați nemâncată pentru că noi avem de lămurit niște lucruri.
Femeia s-a uitat la mine surprinsă.
— Nu sunteți supărată pe mine?
— Sunt supărată că am fost mințită. Nu că un om flămând a primit o farfurie de mâncare.
Valeria a început să plângă din nou. De data aceasta, m-am ridicat și i-am adus un șervețel.
După ce a terminat de mâncat, am întrebat-o dacă găsise ceva de lucru.
— Am fost la două interviuri pentru îngrijirea unor persoane în vârstă, dar încă nu m-a sunat nimeni. Mai fac uneori curățenie prin blocuri. Nu vreau să depind de mila altora.
— Și cu garsoniera cum rămâne?
— Doru mi-a plătit restanțele. Dar chiria viitoare vine peste trei săptămâni. Dacă nu găsesc de lucru, nu știu ce voi face.
Atunci am înțeles ce voise să spună când mă avertizase că trebuie să aflu înainte să fie prea târziu.
Nu era vorba despre vreun secret rușinos. Era vorba despre o femeie care risca să rămână fără locuință, în timp ce soțul meu încerca să rezolve singur o problemă prea mare pentru el.
În seara aceea, după plecarea Valeriei, eu și Doru am stat la masa din bucătărie și am făcut socotelile.
— Nu putem continua să scoatem bani din economii fără să discutăm, i-am spus. Dar putem să vedem cum o ajutăm fără să ne punem și noi în dificultate.
Am stabilit că, pentru moment, nu vom mai face alte plăți din contul comun. Doru urma să pună înapoi cei o mie de lei în următoarele luni, iar eu aveam să întreb câteva cunoștințe dacă știau pe cineva care caută o îngrijitoare.
A doua zi am sunat-o pe o fostă colegă, care avea o mătușă în vârstă și căuta de ceva timp o femeie de încredere pentru ajutor în gospodărie.
Nu i-am promis Valeriei nimic înainte să verific dacă locul era disponibil.
După două zile, am primit răspunsul. Familia dorea să o cunoască.
Valeria a mers la întâlnire, iar după o săptămână a început să lucreze câteva ore pe zi. Nu era un salariu mare, dar îi permitea să-și plătească chiria și să-și cumpere cele necesare.
Într-o duminică a venit la noi cu o pungă de mere și o prăjitură făcută acasă.
— Nu trebuia să aduceți nimic, i-am spus.
— Știu. Dar am vrut să vă mulțumesc. Și să vă spun că am plătit prima chirie din banii câștigați de mine.
Doru a zâmbit.
— Mă bucur, doamnă Valeria.
Femeia s-a întors spre mine.
— Să știți că soțul dumneavoastră nu mi-a vorbit niciodată urât despre dumneavoastră. Îmi spunea doar că nu vrea să vă împovăreze cu încă o grijă.
— Știu, am răspuns. Dar uneori oamenii care încearcă să ne protejeze prin minciuni ajung să ne rănească mai tare.
După ce Valeria a plecat, Doru m-a ajutat să strâng masa.
— Mirela, îmi pare rău că te-am făcut să crezi că ascund altă femeie. N-am realizat cât de ciudat arătau toate lucrurile astea.
— Nu femeia m-a speriat cel mai tare, Doru. Ci faptul că nu mai puteam avea încredere în ce-mi spuneai.
M-a îmbrățișat.
— De acum discutăm înainte să luăm hotărâri care ne privesc pe amândoi.
Nu i-am spus că uitasem totul. Dar am apreciat că nu mai încerca să-și justifice minciunile.
În lunile următoare, Valeria ne-a mai vizitat din când în când. Uneori venea la o cafea, alteori ne aducea câteva legume de la piață. Nu mai era un musafir ascuns, ci o femeie pe care ajunsesem s-o cunosc și eu.
Într-o seară, când am venit de la serviciu, am găsit din nou două farfurii pe masă.
M-am oprit în ușa bucătăriei.
— Doru, iar ai musafiri?
El a râs și a ridicat capacul oalei.
— Nu. Una este pentru mine și una pentru tine. Am făcut tocăniță de cartofi. Și, ca să știi, am cumpărat ingredientele din banii mei de buzunar!
Am început să râd și eu.
Ne-am așezat la masă, iar Doru mi-a povestit cum îi mersese ziua la service. Era o seară obișnuită, în bucătăria noastră mică, fără secrete și fără explicații ocolite.
Nu regretam că o ajutaserăm pe Valeria. Dacă aș fi știut de la început prin ce trecea, probabil aș fi vrut și eu să fac ceva pentru ea.
Dar înțelesesem amândoi că bunătatea față de un om aflat la nevoie nu trebuie să înceapă cu o minciună față de omul alături de care îți împarți viața.