Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Hai, spune-i tu mamei tale ce am discutat noi despre anexă și despre curtea din spate!
Loredana stătea cu brațele încrucișate, lângă ușa anexei. Costel ținea factura de curent în mână și se uita la nevastă-sa de parcă ar fi vrut s-o oprească din vorbit.
— Ce ați discutat, băiatul meu? am întrebat. Ce se întâmplă cu anexa mea?
Costel a oftat.
— Mamă, Loredana vrea să amenajăm acolo o cameră pentru mama ei. Margareta se plânge că îi este greu să mai stea singură la bloc.
Am rămas cu ligheanul în brațe.
— Și unde mai ținem mașina de spălat? Dar lemnele și uneltele tatălui tău?
— Le mutăm undeva, a intervenit Loredana. Anexa e destul de mare. Punem un pat, un dulap și o sobă. Mama ar putea să stea aici când dorește.
— Și pe mine când aveați de gând să mă întrebați?
Nora mea a pufnit.
— Iar începeți cu întrebările! Parcă v-am cere să ne dați casa!
— Nu, Loredana. Îmi cereți să renunț la o parte din gospodăria mea, fără să mă întrebați dacă sunt de acord.
Costel a făcut un pas spre mine.
— Mamă, eu i-am spus că trebuie să discutăm cu tine înainte să facem ceva. Nu am hotărât nimic.
— Dar nici nu mi-ai spus că aveți asemenea planuri, Costel.
Fiul meu a coborât privirea.
— Aici am greșit.
Loredana a arătat spre hainele mele căzute lângă coteț.
— Și acum ce facem? O să ne certăm pentru două prosoape? Eu am destule pe cap!
— Nu pentru două prosoape ne certăm, fata mea. Ci pentru că le-ai aruncat în noroi ca să-mi arăți că nu mai am voie să folosesc lucrurile pentru care am muncit.
Costel s-a aplecat, a strâns hainele de pe jos și le-a pus în lighean.
— Mamă, hai în anexă. Le spăl eu.
— Nu vreau să mi le speli tu, băiatul meu. Vreau să pot folosi mașina fără să mă rog de cineva.
Am intrat toți trei în anexă. Mașina de spălat era acolo unde o instalase Costel cu doi ani înainte. Pe un raft se aflau detergenții Loredanei, iar lângă perete erau trei saci mari cu haine.
— Ale cui sunt acestea? a întrebat Costel.
— Ale mamei, a răspuns Loredana. Le-a adus ieri.
— Și mama mea nu poate spăla două prosoape pentru că trebuie să speli trei saci pentru mama ta?
— Mama mea nu are mașină bună! Și oricum, eu mă ocup de rufele ei!
— Pe curentul plătit de mama, a spus Costel.
Loredana s-a înroșit.
— Bine! Atunci plătim noi curentul și terminăm discuția!
— Nu doar asta este problema, am intervenit. Eu am dat o mie două sute de lei la cumpărarea mașinii. Ne-am înțeles că o folosim împreună. Dacă nu mai vreți să respectăm înțelegerea, spuneți-mi.
Costel s-a întors spre mine.
— Mamă, mașina rămâne la comun. Nu trebuie să-ți ceri voie ca s-o folosești. Stabilim un program ca să nu ne încurcăm, dar nimeni nu-ți mai scoate hainele din anexă.
— Și cu mama mea ce facem? a întrebat Loredana.
— O ajuți în continuare, dacă dorești. Dar nu înseamnă că mama mea trebuie să stea la lighean.
Nora mea a ieșit nervoasă din anexă și a intrat în casa lor.
Eu am rămas lângă mașina de spălat, cu mâinile pe marginea ligheanului.
— Costel, nu vreau să vă stric căsnicia.
— N-o strici tu, mamă. Eu trebuia să fiu mai atent la ce se întâmplă aici. Mi-ai spus de mai multe ori și te-am rugat să lași de la tine.
Mi-au dat lacrimile.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Că mama Loredanei este primită cu sacii de haine, iar eu, care locuiesc aici, am ajuns să mă tem să intru în propria anexă.
Costel m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, mamă.
În seara aceea, fiul meu a venit cu două sute de lei și mi i-a pus pe masa din bucătărie.
— Pentru curentul din ultimele luni. Nu acoperă tot, dar de acum împărțim cheltuielile corect. O să montăm și un contor separat pentru anexă, dacă se poate.
Am vrut să-i dau banii înapoi, dar m-a oprit.
— Nu, mamă. Nu este normal să plătești singură pentru ce folosim toți.
A doua zi a venit Margareta, mama Loredanei. A intrat în curte cu încă o sacoșă de haine și m-a găsit întinzând prosoapele spălate.
— Anico, am auzit că v-ați certat pentru mașina de spălat.
— Ne-am supărat puțin, Margareto. Dar nu pentru că îți spală Loredana hainele.
— Păi atunci pentru ce?
I-am povestit cum îmi găsisem lucrurile lângă cotețul găinilor.
Margareta s-a uitat la mine surprinsă.
— Loredana a făcut asta?
— Da. Și mi-a spus că nu mai am voie să folosesc mașina.
Femeia și-a lăsat sacoșa jos.
— Anico, eu n-am știut. Dacă știam că se poartă așa cu tine, nu mai aduceam niciun sac aici.
— Nu trebuie să renunți la ajutorul fetei tale. Dar nici eu nu trebuie să fiu dată la o parte.
Margareta a încuviințat și s-a dus să vorbească cu Loredana.
Le-am auzit discutând pe terasa casei noi.
— Mamă, nu te băga! spunea nora mea. Nu știi cum se poartă Anica!
— Știu doar că femeia asta te-a primit în curtea ei și te-a ajutat ani întregi. Nu trebuia să-i arunci hainele în noroi.
— Deci și tu îi iei apărarea?
— Nu țin cu nimeni, Loredana. Dar dacă eu pot să-mi aduc rufele aici, și Anica trebuie să poată folosi mașina.
După discuția aceea, Loredana nu mi-a vorbit câteva zile. Costel a montat o încuietoare nouă la anexă și a făcut câte o cheie pentru fiecare gospodărie. Am stabilit să folosim mașina pe rând, fără să mutăm lucrurile celuilalt.
Despre transformarea anexei într-o cameră pentru Margareta nu s-a mai discutat. Costel i-a explicat soției că o asemenea schimbare nu putea fi făcută fără acordul meu.
Într-o sâmbătă, când mă pregăteam să duc un coș cu rufe la spălat, Loredana a ieșit pe pridvor.
— Mamă Anica, stați puțin.
M-am oprit.
— Ce este, mamă?
— Am terminat eu de spălat. Puteți folosi mașina acum.
Am încuviințat, dar ea a rămas în prag.
— Și… îmi pare rău pentru hainele pe care vi le-am aruncat lângă coteț. M-am enervat și am făcut un lucru urât.
Am privit-o câteva clipe.
— M-au durut vorbele tale, Loredana. Dar mai tare m-a durut că ai vrut să mă faci să mă simt străină în curtea mea.
— Știu. Nu se mai întâmplă.
Nu ne-am îmbrățișat și nici nu ne-am prefăcut că toate supărările dispăruseră. Dar era prima dată când nora mea recunoștea că greșise fără să-mi reproșeze imediat altceva.
Am intrat în anexă și am pus prosoapele în mașină. Am ales programul obișnuit, am turnat detergentul și am apăsat butonul de pornire.
În timp ce apa începea să curgă, m-am uitat pe fereastră. În curte, Costel repara o balama la poartă, iar Loredana întindea niște haine pe sârmă.
Nu știam dacă vom ajunge vreodată să ne înțelegem fără nicio ceartă. Dar învățasem că, uneori, dacă taci prea mult ca să păstrezi liniștea, ceilalți ajung să creadă că pot hotărî orice în locul tău.
Eu nu voiam să conduc viața fiului meu și nici să-i spun norei cum să-și ajute mama. Voiam doar să fiu respectată în gospodăria în care muncisem o viață.
Iar de atunci înainte, când aveam două prosoape de spălat, nu mai trebuia să mă întreb dacă am voie să folosesc mașina cumpărată și din pensia mea.