Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă! Am uitat un dosar! Unde ești?
Vocea lui Răzvan răsuna de la parter, iar pașii lui se apropiau de biroul lui Robert. Am împăturit repede scrisoarea și am pus-o în buzunarul rochiei negre. Dosarul albastru și stickul de memorie le-am ascuns în sertarul de jos al bibliotecii.
— Sunt aici, Răzvan! am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea.
Fiul meu a apărut în prag. Când a văzut sertarul deschis al biroului, expresia i s-a schimbat.
— Ce cauți printre actele tatei?
— Este biroul soțului meu. Am venit să-i caut o fotografie.
Răzvan a privit spre sertar.
— Mamă, documentele firmei ar trebui să rămână unde sunt. Horia și cu mine trebuie să le verificăm.
— Atunci le veți verifica împreună cu avocatul. Eu nu mai dau nimănui acte până nu înțeleg ce se întâmplă.
— Iar începi? a izbucnit el. Tata nici n-a fost îngropat bine și tu ne tratezi ca pe niște străini!
M-au durut vorbele lui, dar nu m-am clintit.
— Tocmai pentru că astăzi mi-am îngropat soțul nu vreau să discut despre bani. Te rog să pleci.
Răzvan a rămas câteva secunde nemișcat, apoi a coborât scările fără să mai spună nimic.
Abia după ce i-am auzit mașina plecând am scos scrisoarea din buzunar.
Robert scrisese că descoperise transferuri de bani din firmă către două societăți despre care nu știa nimic. Verificase documentele și constatase că una aparținea unui apropiat al lui Răzvan, iar cealaltă fusese înființată cu ajutorul lui Horia.
În ultimii doi ani, aproape un milion și două sute de mii de lei plecaseră din firmă pentru servicii care nu puteau fi justificate.
Dar următoarele rânduri m-au îngrozit.
„Tereza, băieții au încercat să folosească o copie a semnăturii tale pentru un acord privind terenul de la Ghimbav. Am descoperit documentul înainte să fie finalizată tranzacția. Când i-am confruntat, mi-au spus că tu oricum nu mai înțelegi asemenea lucruri.”
M-am așezat pe scaunul lui Robert.
Eu lucrasem douăzeci și opt de ani în contabilitate. Îi ajutasem să țină evidențele firmei când abia aveam trei angajați. Iar acum propriii mei copii mă considerau prea bătrână ca să înțeleg ce făceau cu bunurile noastre.
La sfârșitul scrisorii, Robert îmi lăsase numele și numărul avocatului nostru, domnul Pavel Ionescu.
„El știe ce am descoperit. Am lăsat la cabinet copii ale documentelor. Nu te baza doar pe ce găsești în birou.”
Am luat telefonul și l-am sunat.
— Doamnă Tereza, îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, mi-a spus. Robert m-a rugat să vă contactez dacă se întâmplă ceva. Am încercat ieri, dar nu ați răspuns.
— Domnule avocat, cine mi-a trimis mesajul de pe telefonul soțului meu?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Eu, doamnă. Robert îmi lăsase telefonul vechi, pe care îl folosea uneori pentru discuțiile confidențiale. M-a rugat ca, dacă nu mai apucă să vă explice personal, să vă avertizez înainte ca băieții să vă ceară semnături.
— Știa că o să moară?
— Nu. Dar era îngrijorat de sănătatea lui și de presiunile pe care le făceau fiii dumneavoastră. Mi-a cerut să păstrez documentele în siguranță.
Am început să plâng. Robert încercase să mă protejeze chiar și în ultimele săptămâni ale vieții lui.
A doua zi m-am întâlnit cu avocatul. Mi-a arătat copii ale unor contracte, extrase contabile și corespondența dintre Robert și cei doi băieți.
— Soțul dumneavoastră descoperise nereguli serioase, mi-a explicat. Dar vreau să fiu foarte clar: documentele trebuie verificate, iar eventualele falsuri și fraude trebuie cercetate de autorități. Nu putem trage concluzii doar din suspiciuni.
— Și cu proprietățile ce se întâmplă?
— Nu semnați nimic până nu clarificăm situația juridică și succesiunea. Fiii dumneavoastră nu pot hotărî singuri ce faceți cu bunurile care vă aparțin.
În după-amiaza aceea i-am chemat pe Răzvan și Horia la mine acasă.
Au venit împreună. Răzvan părea iritat, iar Horia evita să mă privească.
Am așezat pe masa din sufragerie copiile documentelor.
— Vreau să-mi explicați de ce ați transferat bani din firma tatălui vostru către societățile acestea.
Răzvan a încremenit.
— De unde ai actele?
— De la tatăl vostru. Le-a verificat înainte să moară.
Horia s-a așezat brusc.
— Mamă, lucrurile nu sunt chiar cum par.
— Atunci explicați-mi. Și spuneți-mi de ce apare semnătura mea pe un document pe care nu l-am văzut niciodată.
Răzvan a lovit cu palma în masă.
— Tata nu mai avea încredere în noi! Ne controla fiecare cheltuială și nu ne lăsa să dezvoltăm firma!
— Asta nu vă dădea dreptul să folosiți semnătura mea.
— Era doar un acord preliminar! a intervenit Horia.
— Atunci de ce nu mi l-ați adus să-l citesc?
Niciunul nu mi-a răspuns.
Răzvan s-a ridicat.
— Mamă, dacă faci scandal, distrugi firma pe care tata a construit-o!
— Nu eu am pus firma în pericol, Răzvan. Eu abia acum aflu ce ați făcut.
Horia și-a acoperit fața cu mâinile.
— Răzvan, ajunge. Trebuie să-i spunem adevărul.
Fratele lui s-a întors furios.
— Taci din gură!
Dar Horia nu l-a ascultat.
— Mamă, am făcut niște plăți prin firmele acelea. La început, Răzvan mi-a spus că sunt doar operațiuni temporare. După aceea am aflat că o parte din bani fuseseră folosiți ca să acopere datorii personale.
Am simțit că mi se rupe ceva în suflet.
— Și tu ai știut?
— Am aflat prea târziu. Mi-a fost teamă să-i spun tatei. Apoi am semnat și eu niște documente ca să acoperim diferențele.
Răzvan a ieșit trântind ușa. Horia a rămas pe canapea, cu ochii în lacrimi.
— Mamă, îmi pare rău. Am crezut că putem pune banii înapoi înainte să afle cineva.
— Horia, tatăl vostru v-a dat locuri de muncă, salarii bune și încrederea lui. De ce nu v-a fost suficient?
— Nu știu, mamă.
— Ba trebuie să afli. Pentru că acum va trebui să răspundeți pentru ce ați făcut.
În săptămânile următoare, avocatul a inițiat demersurile necesare pentru verificarea documentelor și protejarea patrimoniului. Au fost sesizate autoritățile competente, iar situația firmei a fost analizată de un specialist independent.
Horia a acceptat să ofere explicații și să predea documentele pe care le avea. Răzvan, în schimb, a susținut că toate plățile fuseseră justificate și a refuzat să discute cu mine.
Nu știam atunci ce aveau să stabilească verificările. Știam doar că nu voi ascunde adevărul pentru a păstra aparența unei familii fericite.
Într-o seară, am intrat din nou în biroul lui Robert. Am deschis sertarul și am găsit o fotografie veche cu băieții noștri, făcută în curtea primei case în care locuiserăm.
Răzvan avea zece ani, Horia șase. Stăteau amândoi lângă tatăl lor, cu mâinile murdare de pământ, după ce plantaseră un pom.
Am început să plâng.
Nu puteam împăca imaginea copiilor din fotografie cu bărbații care încercaseră să folosească numele meu fără să mă întrebe.
Telefonul a sunat. Era Horia.
— Mamă, pot să vin mâine să vorbim?
— Despre ce, Horia?
— Despre tata. Și despre ce am făcut. Nu vreau să-mi găsesc scuze. Vreau doar să-ți spun tot ce știu.
Am privit fotografia din mână.
— Vino, băiatul meu. Dar să nu-mi mai ascunzi nimic.
După ce am închis, am pus fotografia la loc și am luat scrisoarea lui Robert.
Pe ultima pagină, sub semnătura lui, mai scrisese câteva cuvinte:
„Tereza, să nu te lași convinsă că ești prea bătrână ca să hotărăști pentru tine. Am construit totul împreună. Ai dreptul să aperi ceea ce este și al tău.”
Am strâns hârtia la piept.
Nu știam dacă voi putea să-mi iert vreodată copiii. Poate că Horia avea să-și asume greșelile, iar Răzvan avea să înțeleagă într-o zi cât rău făcuse. Dar nu mai eram dispusă să confund dragostea de mamă cu obligația de a le acoperi faptele.
Am încuiat biroul și am coborât în sufragerie.
Casa era tăcută. Robert nu mai era acolo să-mi spună ce să fac. Dar îmi lăsase ceva mai important decât orice proprietate: adevărul și curajul de a nu mă lăsa călcată în picioare.
Iar a doua zi, când Horia avea să vină, urma să-l ascult. Nu ca pe un copil care trebuie salvat de orice greșeală, ci ca pe un bărbat care trebuia să răspundă pentru propriile alegeri.