Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Îți comand un taxi, a spus Răzvan. Nu pot să te duc acum.
Am ținut palma întinsă. El s-a uitat la ea, apoi la mine, încă sigur că nu înțelesesem cât era de grăbit.
— N-am nevoie să mă duci. Am nevoie să-mi dai cheile mașinii mele, am spus. Bianca a oprit degetul pe ecran. Răzvan a lăsat mâna de pe clanță și s-a apropiat, coborând vocea.
— Ce încerci să faci?
— Să plec la birou. Cu mașina mea.
— Corina, faptul că apare numele tău în acte nu înseamnă că începi să faci ce vrei.
Asta fusese înțelegerea lui cu mine, de fapt. Niciodată spusă atât de limpede, dar respectată în fiecare zi: eu semnam, eu răspundeam, el hotăra.
Cu șase ani în urmă, făcuserăm la notar partajul bunurilor și trecuserăm la separația de bunuri. Casa și chiar mașina lângă care stăteam îmi fuseseră atribuite mie. Tot atunci îmi cedase toate părțile sociale ale firmei, iar transferul fusese înregistrat. Eram asociat unic și administrator. Răzvan coordona transporturile în baza unei împuterniciri.
Își închipuia că, scoțându-și numele din acte, își putea ascunde veniturile. Mie îmi vorbise despre protecția familiei. Mai târziu îl auzisem vorbind cu un cunoscut, pe terasă: „Corina? Proasta asta nici nu citește ce semnează.”
Ținusem în mine vorbele acelea. Îmi găsisem explicații pentru ele, cum găsisem pentru atâtea. Dar în cele trei săptămâni de când plecase, scosesem toate actele și le verificasem din nou. De data aceasta, fără el lângă mine să-mi spună la ce să mă uit.
— Știi foarte bine ce am semnat atunci, am spus. Mașina și casa sunt bunurile mele. Nu fiindcă am semnat azi cererea de divorț.
— Știu ce scrie! Dar noi aveam o înțelegere.
— Aveam o căsnicie. Și credeam că muncesc pentru amândoi.
A privit spre Bianca. Ea își lăsase telefonul în poală. Pentru prima oară de când ajunsesem, el părea preocupat de ce auzea femeia din mașină.
— Bun, a spus. Păstrezi mașina câteva zile. Pe urmă mergem la notar și punem lucrurile la loc.
— Eu n-am stabilit nicio întâlnire la notar.
— Vrei să spui că păstrezi și casa? Și firma pe care am ridicat-o eu?
M-am uitat la sacoul lui bej și mi-am amintit masa de călcat, mâneca întoarsă pe dos, ața aleasă să nu se vadă. Cât de multe lucruri făcusem să nu se vadă.
— Firma în care am muncit amândoi. Eu dețin părțile sociale și răspund de administrare. Nu se schimbă asta fiindcă tu vrei să pleci cu Bianca.
— Fără mine n-ai două curse legate!
— Atunci nu înțeleg de ce mi-ai trimis ieri un șofer să-i găsesc marfă pentru întoarcere, i-am răspuns. Și-a deschis gura, apoi s-a întors spre parbriz. Îi rezolvasem cursa în douăzeci de minute. La fel ca în multe alte zile, primisem de la el un mesaj cu numărul șoferului, fără explicații și fără mulțumesc.
— Dubele sunt ale societății, am continuat. Ratele și salariile tot acolo sunt. Mâine ne așezăm cu contabilul și lămurim ce ai de primit, ce ai de predat și ce împuterniciri trebuie retrase. Dacă ai alte pretenții, le discutăm cu actele în față.
Nu aveam de gând să opresc munca unor oameni ca să-l pedepsesc. Nici să semnez mai departe orice îmi punea sub nas. Aveam de verificat contracte, plăți și lucruri pe care până atunci le crezusem fiindcă le spunea el.
— După nouăsprezece ani îmi faci asta? a întrebat. Am privit mapa de sub brațul lui. Mi-o adusese într-o parcare, cu cealaltă femeie așteptând la doi pași. Totuși, pentru el, răul începea abia în clipa în care eu ceream ceva.
— Tu ai ales să pleci, Răzvan. Eu aleg ce semnez de acum înainte.
Bianca a deschis portiera. Și-a luat geanta și a coborât fără să spună nimic. Răzvan a făcut un gest spre ea, cerându-i să aștepte, apoi s-a întors din nou către mine.
— Hai să vorbim acasă, a spus mai încet. Mi-am amintit mesajul lui de dimineață. Nu avusese timp de cafele și de scene. Acum găsise timp pentru drumul până acasă.
— Mâine, la birou. La nouă.
A mai ținut cheile câteva secunde. Apoi mi le-a pus în palmă, apăsându-le, de parcă voia să pară un împrumut. „Nu s-a terminat discuția”, mi-a spus.
— Știu. Dă-mi și exemplarul meu, i-am cerut. A scos foile din mapă și mi-a întins una dintre cele două cereri semnate. Am verificat-o, am împăturit-o și am pus-o în geantă. Divorțul avea să-și urmeze drumul. Eu nu mai aveam de stat lângă capotă.
M-am așezat la volan și am tras scaunul puțin înainte. Pe bord rămăsese o pereche de ochelari de-ai lui. I-am întins prin geamul deschis. I-a luat fără să mă privească.
Bianca se uita din nou la telefon. „Chem un taxi”, i-a spus.
Am pornit spre birou. La primul semafor mi-au tremurat mâinile și am rămas cu ele strânse pe volan până s-a făcut verde. Nu fusese ușor. Dar cheile erau la mine.
Pe birou mă aștepta contractul cu un depozit pentru care negociasem tarifele toată săptămâna. L-am citit până la capăt, am verificat sumele și am luat pixul.
Am semnat unde trebuia. De data aceasta, nimeni nu mi-a arătat cu degetul.