Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Bianca, înainte să mai spuneți ceva, aș vrea să știu de ce ați fotografiat-o pe doamna Aurelia fără să-i cereți voie, a întrebat Lidia.
Bianca a clipit surprinsă. Nu se așteptase să primească ea întrebări.
— Pentru că este soacra mea! Și pentru că nu mi se pare normal să stea la coadă după mâncare când are familie. Soțul meu câștigă bine, noi avem o situație decentă!
— Înțeleg. Dar cine v-a spus că doamna Aurelia vine aici să primească mâncare?
— Păi, uitați fotografia! Ce altceva să facă aici?
Lidia a privit-o câteva secunde, apoi a deschis ușa mai larg.
— Intrați amândouă, vă rog. Cred că trebuie să lămurim ceva.
Am intrat în holul cantinei. Bianca venea în urma mea, cu telefonul în mână. Pe perete era programul voluntarilor, iar lângă ușa încăperii unde se pregătea mâncarea atârna șorțul meu.
— Doamna Aurelia lucrează aici de aproape cinci ani, a spus Lidia. Este voluntară. Vine dimineața, pregătește mâncarea împreună cu noi și ajută la distribuirea porțiilor. Ieri a stat afară pentru că o beneficiară în vârstă avea nevoie de ajutor să intre.
Bianca s-a uitat la mine.
— Dumneavoastră gătiți aici?
— Da, Bianca. Aproape în fiecare zi.
— Și de ce nu ne-ați spus?
— Nu m-ai întrebat niciodată ce fac dimineața. Dar ai avut timp să mă fotografiezi și să mă faci de rușine.
Lidia a luat de pe birou un registru și l-a închis înainte să continue.
— Doamna Aurelia nu este doar voluntară. Ne ajută și financiar. Fără contribuția dumneaei, anul trecut am fi redus numărul de porții.
Bianca și-a încrucișat brațele.
— Din pensie? Nu cred că are atât de mulți bani.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru că îmi era rușine, ci fiindcă știam ce urma să afle.
— Nu din pensie, am răspuns. Din banii pe care i-am pus deoparte când închiriam apartamentul din centru.
— Care apartament?
— Cel în care locuiți tu și Vlad.
Bianca a rămas nemișcată.
— Dar acela este apartamentul nostru!
— Este apartamentul meu, Bianca. L-am cumpărat împreună cu soțul meu, iar după ce el a murit, partea lui mi-a revenit mie prin succesiune, după ce Vlad a renunțat la moștenire. V-am lăsat să stați acolo fără chirie, ca să vă puteți strânge bani pentru locuința voastră.
— Vlad mi-a spus că e casa familiei!
— Și este casa familiei. Dar asta nu înseamnă că v-am trecut-o în proprietate.
M-am așezat pe scaunul de lângă ușă. Începuseră să mă doară picioarele.
— Înainte să vă mutați, primeam două mii de lei lunar din chirie. Din banii aceia ajutam cantina. Când mi-ați spus că vreți să economisiți, am renunțat la chiriași. Nu am vrut să renunț și la oamenii de aici, așa că am continuat să contribui din economiile strânse.
Bianca și-a coborât privirea spre telefon.
— Deci noi stăm gratis de trei ani, iar dumneavoastră cheltuiți economiile pentru cantină?
— Exact.
— Și nu v-ați gândit că poate aveți nevoie de banii aceia?
— Ba da. De aceea am hotărât să nu-i mai cheltuiesc la nesfârșit. Dar nu despre asta ai venit să discutăm.
În clipa aceea a sunat telefonul Biancăi. Era Vlad. A răspuns imediat și a pus convorbirea pe difuzor.
— Ai rezolvat, Bianca? A înțeles mama că nu poate continua așa?
— Vlad, mama ta gătește aici. Este voluntară.
A urmat o pauză.
— Cum adică voluntară?
Lidia i-a explicat pe scurt. Vlad a ascultat fără să întrerupă, apoi m-a rugat să vorbesc cu el.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus?
— Ți-am povestit de cantină când ai venit ultima dată la mine. Mi-ai spus că ești grăbit. Dar astăzi ai avut timp să mă cerți înainte să mă asculți.
— Îmi pare rău.
— Vlad, când ai văzut fotografia, primul tău gând a fost că îți fac de rușine numele. Nici măcar nu m-ai întrebat dacă am ce mânca.
Nu mi-a răspuns imediat.
— Ai dreptate, mamă.
— Vreau să ștergeți fotografia. Și vreau să spuneți pe același grup ce s-a întâmplat. Nu în privat, nu doar mie.
Bianca a ridicat capul.
— O șterg. Dar deja au văzut-o toți.
— Tocmai de aceea trebuie să le explici tuturor.
Am rămas lângă Lidia cât Bianca a scris mesajul. L-a citit înainte să-l trimită: recunoștea că mă fotografiase fără să știe de ce eram acolo, că mă acuzase pe nedrept și că lucram voluntar la cantină. Apoi a șters fotografia din grup.
Vlad a scris și el că reacționase fără să mă asculte și că își cerea scuze.
Nu le-am mulțumit. Nu făcuseră decât să repare o parte din răul pe care tot ei îl provocaseră.
Înainte să plece, Bianca m-a întrebat dacă eram supărată atât de tare încât să-i dau afară din apartament.
— Nu vă dau afară astăzi. Dar înțelegerea noastră trebuie schimbată. De luna viitoare vreau să contribuiți cu o chirie stabilită în scris. Dacă nu vă convine, aveți timp să vă căutați altă locuință.
— O să vorbesc cu Vlad, a spus încet.
— Vorbiți. Sunteți doi oameni care muncesc. Eu nu mai pot să vă susțin la nesfârșit și să mă simt datoare să dau socoteală pentru fiecare pas.
Bianca a plecat fără să mai ridice telefonul.
Lidia s-a întors spre mine.
— Aurelia, vrei să mergi acasă? Ne descurcăm astăzi.
M-am ridicat și mi-am luat șorțul din cuier.
— Nu, dragă. Mai avem de pregătit porțiile pentru prânz.
Mi-am spălat mâinile și am intrat la lucru. Afară, în fața cantinei, oamenii începeau să se adune. Printre ei era și femeia cu bastonul din fotografia Biancăi. Am ieșit să o ajut să urce treapta.
— V-ați întors, doamnă Aurelia? m-a întrebat ea.
— Da, tanti Maria. Haideți, că vă așteaptă locul dumneavoastră.
Am prins-o de braț și am intrat împreună. Pentru prima dată în dimineața aceea, nu m-am mai gândit la fotografia de pe grup. Aveam de făcut ceva mult mai important decât să le demonstrez rudelor mele că merit respect.