Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat cea mai mică dintre caserole și am mutat în ea bucățica de musaca lăsată de socrul meu. Apoi am făcut același lucru cu celelalte resturi. Nu aveam de gând să arunc nimic. Dacă Mihai ținea atât de mult la fiecare îmbucătură, urma să mă asigur că nu se pierde niciuna.
Am pus recipientele mici înapoi în frigider, fiecare cu capacul bine închis. Pe raftul de sus am așezat o cutie în care rămăsese o singură lingură de salată de vinete.
Cătălin a intrat tocmai când terminam.
— Ce faci cu toate cutiuțele astea?
— Învăț să gospodăresc. Exact cum spune tatăl tău.
Soțul meu s-a uitat la mine, apoi la frigider.
— Adriana, te rog, nu începe iar.
— N-am început nimic. Dimpotrivă, de azi înainte o să respectăm regula lui. Dacă într-un recipient mai există mâncare, înseamnă că avem o porție.
Cătălin a început să râdă, dar s-a oprit când a văzut că vorbeam serios.
Duminică, socrii au venit din nou. Elena adusese o pungă cu mere pentru copii, iar Mihai s-a instalat în sufragerie, în fotoliul lui preferat.
Pe la douăsprezece, a întrebat ce mâncăm.
— Avem musaca, salată de vinete și prăjitură, i-am răspuns.
— Foarte bine! Pune-mi și mie niște musaca.
M-am dus la frigider și m-am întors cu recipientul mic. L-am așezat în fața lui, pe măsuța de lângă fotoliu.
Mihai a ridicat capacul. Înăuntru era exact bucățica pe care o lăsase cu o zi înainte.
— Ce-i asta?
— Musaca.
— Păi asta-i o îmbucătură!
— Știu. Dar ieri mi-ai explicat că, dacă mai există mâncare în cutie, înseamnă că nu s-a terminat. Am păstrat-o pentru tine.
Elena și-a dus mâna la gură. Cătălin s-a întors spre fereastră, încercând să nu râdă.
— Adriana, nu face glume cu mine. Unde-i restul?
— L-ai mâncat ieri, tată Mihai.
— Atunci adu-mi altceva.
Am adus cutiuța cu salata de vinete. A desfăcut capacul și a privit lingura rămasă pe fund.
— Asta ce mai e?
— Salată de vinete. Ai păstrat-o vinerea trecută.
— Dar nu pot să mănânc așa ceva la prânz!
— Tocmai asta încerc să-ți explic de luni întregi. Nici noi nu putem.
Mihai a împins recipientul deoparte.
— Bine, gata cu prostiile. Adu-mi o porție adevărată.
— Îți aduc imediat. Am pregătit mâncare proaspătă pentru toți. Dar înainte vreau să înțelegi ceva.
M-am așezat pe marginea canapelei, în fața lui.
— Când lași o lingură într-o caserolă mare, eu cred că mai avem mâncare. Când copiii îmi cer musaca și găsesc numai o bucățică, trebuie să pregătesc altceva pe fugă. Nu mă supără că mănânci. Mă supără că îți cer un lucru simplu și tu râzi de mine.
— Exagerezi. Sunt doar niște cutii.
— Atunci de ce nu poți să le lași goale?
N-a răspuns.
Elena s-a așezat lângă el.
— Mihai, îți spun și eu asta de douăzeci de ani. Săptămâna trecută mi-ai lăsat trei linguri de ciorbă într-o oală de cinci litri. Am pus oala pe foc fără să mă uit. Până am tăiat pâinea, aproape se evaporase tot.
— Păi de ce n-ai verificat?
— Pentru că nu m-am gândit că un om întreg păstrează o oală pentru trei linguri de ciorbă!
Cătălin a intervenit înainte să înceapă altă ceartă.
— Tată, nu te oprește nimeni să păstrezi mâncare. Dar dacă mai rămâne doar o îmbucătură, o mănânci atunci sau o pui într-un recipient mic și spui ce ai făcut. Nu lași o cutie mare să pară plină.
Mihai și-a încrucișat brațele.
— Pe vremea mea nu se arunca nimic.
Elena l-a privit cu o expresie pe care o cunoșteam foarte bine.
— Pe vremea ta, mama ta te punea să termini ce aveai în farfurie. Nu să păstrezi o firimitură până se strică.
Atunci Mihai a spus ceva ce nu mai auzisem niciodată de la el.
— Tata se supăra dacă găsea un vas gol. Zicea că am mâncat tot și nu m-am gândit la ceilalți. Așa că lăsam mereu puțin. M-am obișnuit.
Am rămas surprinsă. Pentru prima dată, obiceiul lui avea o explicație. Dar asta nu schimba faptul că ne încurca pe toți.
— Îmi pare rău că te certa tatăl tău, i-am spus. Dar aici nu te ceartă nimeni dacă termini mâncarea. Dimpotrivă, mă bucur că îți place ce gătesc.
— Și dacă vreau să las ceva pentru mai târziu?
— Păstrezi o porție adevărată. Iar dacă mai rămâne o singură îmbucătură, o termini sau îmi spui că nu o mai vrei.
Mihai s-a uitat la caserola cu musaca. A luat furculița, a mâncat bucățica și mi-a întins recipientul gol.
— Uite. Acum poți să-l speli.
— Mulțumesc, i-am răspuns.
— Și acum pot să primesc prânzul adevărat?
Am început să râdem cu toții. M-am dus să aduc mâncarea, iar Mihai a venit după mine.
— Adriana, să știi că nu mi-am dat seama că te încurc atât de tare.
— Ți-am spus de multe ori.
— Știu. Dar credeam că faci prea mult caz. N-am văzut lucrurile din partea ta.
— Asta m-a supărat cel mai tare, tată Mihai. Nu caserolele.
A dat din cap și a luat farfuriile din dulap, să mă ajute.
Înainte să plece, a deschis frigiderul ca să ia sticla cu apă. A văzut o cutie în care rămăsese o singură felie de prăjitură.
— Adriana, felia asta o păstrăm pentru copii?
— Da. Au spus că vor s-o împartă după cină.
— Bine. Atunci n-o ating.
Elena s-a uitat la mine peste umărul lui și mi-a făcut discret cu ochiul.
În weekendul următor, Mihai a terminat ultima porție de musaca și a lăsat caserola goală pe blat. Când am intrat, tocmai o clătea sub robinet.
— Am mâncat tot, Adriana. Să știi ce mai ai de pregătit.
— Perfect, tată Mihai. Mulțumesc!
A zâmbit și a pus recipientul la scurs. De atunci, când mai lasă ceva în frigider, îmi spune exact cât a rămas. Iar dacă uită, Elena îi amintește imediat de prânzul la care primise o singură îmbucătură de musaca.
Nu mai râde de rugămintea mea. Și, dintre toate lucrurile care s-au schimbat, asta mă bucură cel mai mult.