Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas câteva clipe cu ochii în podea. Viorica îl privea nerăbdătoare, convinsă că fiul ei avea să-i dea dreptate.
— Anul trecut, când ați plecat, am găsit-o pe Adriana dormind pe canapea, a spus el. Era aproape miezul nopții. Avea mâinile umflate de la atâta spălat și nici nu apucase să mănânce tort.
— Ei, și? a întrebat Viorica. Toate femeile obosesc când au musafiri.
— I-am promis că anul acesta nu mai face singură toată treaba. Și am uitat de promisiunea asta până acum.
M-am uitat la el. Nu mă așteptasem să spună atât de mult.
— Cătălin, nu te lăsa întors împotriva familiei tale! a intervenit Mihaela.
— Adriana este familia mea, i-a răspuns el. Și nu mi se pare normal să muncească trei zile pentru aniversarea mea, în timp ce eu stau cu voi și aștept să fiu servit.
Viorica și-a încrucișat brațele.
— Frumos! După tot ce am făcut pentru tine, acum sunt eu vinovată că nevastă-ta nu mai vrea să gătească!
— Mamă, nimeni nu spune că ești vinovată pentru tot. Dar ai intrat în casa noastră, i-ai luat telefonul și i-ai cerut să anuleze o comandă plătită. Nici măcar nu m-ai întrebat pe mine ce îmi doresc de ziua mea.
— Eu știu ce-ți place!
— Îmi place să-mi petrec ziua cu familia. Nu am nevoie de paisprezece feluri de mâncare ca să mă simt sărbătorit.
Mihaela a ridicat din umeri.
— Atunci să nu vă mirați dacă nu mai vine nimeni.
— E alegerea voastră, i-am răspuns. Mâncarea ajunge mâine la două. Cine vine să-l sărbătorească pe Cătălin este binevenit. Dar nu mai gătesc pentru paisprezece oameni doar ca să dovedesc că sunt o gospodină bună.
Viorica s-a apropiat de ușă. Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Să știi că eu n-am avut niciodată pretenții exagerate. Doar am vrut să respectați tradițiile familiei.
— Și eu le-am respectat șaisprezece ani. Dar tradiția nu poate însemna că eu muncesc, iar ceilalți mă judecă.
A plecat fără să răspundă. Mihaela a urmat-o, trântind ușa puțin mai tare decât era nevoie.
Când am rămas singuri, Cătălin s-a așezat lângă mine.
— Îmi pare rău, Adriana.
— Pentru ce anume?
A oftat.
— Pentru că te-am lăsat să te descurci singură. Pentru că am auzit comentariile mamei și m-am prefăcut că sunt glume. Și pentru că anul trecut ți-am promis ceva, apoi am așteptat să rezolvi tot tu.
— Nu vreau să mă aperi doar când ajung să mă cert cu mama ta. Vreau să observi și tu când am nevoie de ajutor.
— Ai dreptate.
Nu i-am spus imediat că totul era în regulă. Nu era. Dar, pentru prima dată, îl auzeam recunoscând lucruri pe care până atunci le ocolise.
În seara aceea am pregătit sufrageria împreună. Cătălin a mutat mobila, a adus scaunele și a verificat dacă aveam suficiente pahare. Eu am aranjat florile și am pus deoparte farfuriile pentru tort.
Pe la zece, Mihaela i-a trimis un mesaj: „Mama e foarte supărată. Sper că ești mulțumit.”
Cătălin i-a răspuns: „Îmi pare rău că e supărată. Vă așteptăm mâine dacă vreți să sărbătorim împreună.”
Apoi a lăsat telefonul pe comodă.
A doua zi m-am trezit la opt. Nu la șase, ca în fiecare an. Mi-am băut cafeaua liniștită, iar Cătălin a pregătit micul dejun. La unsprezece am ieșit împreună să cumpărăm flori pentru sufragerie.
La două fără zece a sosit comanda. Mâncarea era ambalată în recipiente mari, pregătite pentru servire. Cătălin a verificat lista, a achitat taxa de livrare și a început să așeze platourile.
— Tu du-te și schimbă-te, mi-a spus. Mă ocup eu de restul.
La două și jumătate au început să vină invitații. Mai întâi prietenii, apoi verii, iar la urmă Viorica și Mihaela.
Soacra mea a intrat cu un buchet de flori. Mi l-a întins fără să mă privească prea mult.
— La mulți ani băiatului meu!
— Mulțumim că ați venit, i-am spus.
Nu a comentat nimic când a văzut mâncarea. Mihaela a privit platourile, apoi s-a așezat lângă soțul ei.
În timpul mesei, unul dintre veri a lăudat sarmalele.
— Sunt foarte bune, Adriana! Ai schimbat rețeta?
Înainte să răspund, Cătălin a intervenit.
— Sunt de la restaurant. Anul acesta am hotărât să comandăm, ca Adriana să poată sta și ea cu noi.
— Foarte bine ați făcut, a spus vărul. Noi am comandat la botezul celui mic și ne-am scutit de două zile de muncă.
Viorica și-a coborât privirea spre farfurie. Nu a spus nimic.
După tort, Cătălin a adus cafeaua și a strâns farfuriile. Eu am rămas în sufragerie, povestind cu invitații. Pentru prima dată după mulți ani, nu mă ridicam din zece în zece minute să verific ceva.
Când au început să plece musafirii, Viorica m-a găsit în hol.
— Adriana, pot să-ți spun ceva?
Am încuviințat.
— M-am uitat astăzi la tine. Ai stat cu noi, ai râs, ai vorbit. Parcă nici nu te-am mai văzut așa la aniversarea lui Cătălin.
— Pentru că de obicei eram ocupată.
A dat încet din cap.
— Cred că am fost prea aspră cu tine. M-am obișnuit să cred că, dacă eu am făcut toate lucrurile astea pentru familia mea, trebuie să le faci și tu.
— Dar dumneata știi cât de greu era. Tocmai de aceea nu înțeleg de ce ai vrut să trec și eu prin același lucru.
Viorica a rămas tăcută. Apoi mi-a atins ușor brațul.
— Ai dreptate. Îmi pare rău pentru ce ți-am spus ieri.
— Mulțumesc. Dar vreau să fie altfel și de acum înainte, nu doar astăzi.
— O să încerc, a răspuns ea.
După ce au plecat toți, Cătălin a strâns ultimele pahare și a pornit mașina de spălat vase. Eu mi-am scos pantofii și m-am așezat pe canapea.
— Cum ți s-a părut ziua mea? m-a întrebat.
— Cred că a fost prima aniversare a ta la care m-am simțit și eu invitată.
S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Atunci așa facem și la anul. Sau ieșim undeva, numai noi doi. Important e să nu mai ajungi să urăști ziua mea.
Am zâmbit. Pe măsuță rămăseseră două felii de tort, iar în sufragerie era liniște. Nu aveam de spălat oale, nu trebuia să pregătesc nimic pentru dimineață și nimeni nu aștepta să mai fiu gospodina perfectă.
Cătălin s-a ridicat să aducă două farfurioare. Când s-a întors, mi-a întins una și s-a așezat din nou lângă mine. Am mâncat tortul împreună, fără grabă.