Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mirela a luat extrasul de cont și s-a uitat la cifre. La început avea aceeași expresie supărată, dar, pe măsură ce citea, sprâncenele i s-au apropiat.
— Daniela, de ce ai minusul ăsta pe card?
— Pentru că am cumpărat mâncare și am plătit facturi cu bani pe care nu-i aveam. Luna trecută am întârziat rata trei zile. Dacă mai continui așa, nu știu din ce o plătesc pe următoarea.
A pus foaia pe masă și s-a așezat pe marginea canapelei. Eu am rămas în picioare, lângă laptop. Nu mai aveam putere să mă cert, dar nici nu voiam să retrag ce spusesem.
— Credeam că te descurci, a zis ea.
— Pentru că am continuat să plătesc totul. Când îmi spuneai că nu ai bani, scoteam eu cardul. N-am vrut să te fac să te simți prost. Dar nici tu nu m-ai întrebat vreodată dacă îmi ajung banii.
Mirela și-a frecat palmele. Din dormitor se auzea Maria cântând încet, în timp ce își așeza păpușile.
— Mi-a fost frică, Daniela. După ce m-am despărțit de Sorin, n-am știut de unde să încep. Când am venit aici, am simțit că pot să dorm fără să mă gândesc la ziua următoare. Și după aceea mi-a fost tot mai greu să plec.
— Știu că ți-a fost greu. Dar eu nu pot să-ți rezolv toate problemele. Am și eu o viață. Sau ar trebui să am.
— Și Maria?
— Maria este nepoata mea și o iubesc. O să vă ajut să găsiți o locuință. Dar nu mai pot să vă întrețin pe amândouă.
Mirela a început să plângă. Nu am îmbrățișat-o imediat. Aveam nevoie să aud ce avea de spus, nu să încheiem discuția cu încă o promisiune.
— I-am spus mamei că vrei să ne dai afară, a recunoscut. M-am speriat când ai început să vorbești despre termen. Știam că, dacă află mama, o să fie de partea mea.
— Deci ai lăsat-o să mă certe pentru că ți-a fost mai ușor decât să discutăm?
A încuviințat, fără să ridice privirea.
— Îmi pare rău.
Am tras un scaun lângă ea și am luat un caiet din sertar.
— Atunci hai să vedem ce putem face concret. Nu mai vreau promisiuni fără date.
Am scris cheltuielile lunare: rata de 1.850 de lei, întreținerea, curentul, internetul, cumpărăturile și banii pe care îi trimiteam tatei pentru medicamente. Lângă ele am trecut contribuțiile Mirelei din ultimele trei luni.
— Nu ți le arăt ca să-ți scot ochii, i-am spus. Vreau să înțelegi de ce nu mai pot continua.
Mirela a privit cifrele.
— Eu iau trei mii opt sute de lei. Dacă găsesc o garsonieră la o mie patru sute, pot să plătesc. Dar garanția mă sperie.
— Cât ai economisit?
— O mie șase sute. Mai am de primit și banii pentru câteva ore suplimentare.
— Atunci nu ești fără nicio posibilitate. Trebuie doar să începem să căutăm serios.
Am stabilit să mai rămână patru săptămâni, până la sfârșitul lunii. În timpul acesta urma să contacteze proprietari, să vizioneze locuințe și să pună deoparte cât putea. Pentru cheltuielile casei avea să contribuie cu o sumă fixă, stabilită împreună, fără să afecteze banii necesari mutării.
— Și dacă nu găsesc nimic până atunci?
— Discutăm din timp ce alte soluții ai. Dar nu mai prelungim totul fără să faci pași concreți.
În seara aceea, Mirela a sunat-o pe mama. A pus telefonul pe difuzor, ca să aud și eu.
— Mamă, Daniela nu ne dă afară. Eu am exagerat când ți-am povestit. M-a primit pentru trei săptămâni și stau aici de opt luni. Acum trebuie să-mi caut locul meu.
Mama a tăcut, apoi a întrebat dacă aveam de gând să o las singură cu copilul.
— Nu o las singură, am răspuns. Dar nici eu nu mai pot plăti pentru două familii. Luna trecută aproape că n-am avut bani de rată.
— De ce nu mi-ai spus, Daniela?
— Pentru că de fiecare dată când încercam să vorbesc despre cât de greu îmi este, discuția se întorcea la problemele Mirelei.
Mama a oftat. După câteva clipe, ne-a spus că putea să o țină pe Maria în unele weekenduri, ca Mirela să aibă timp să caute chirie și să se organizeze. Nu putea contribui cu bani, fiindcă pensiile părinților abia le ajungeau, dar putea ajuta cu fetița.
În zilele următoare, Mirela a început să sune la anunțuri. Unele garsoniere erau prea scumpe, altele prea departe de serviciu. La două vizionări am mers împreună, după programul meu.
Am încercat să nu preiau iar toate responsabilitățile. Când găseam un anunț, i-l trimiteam. Ea suna, stabilea întâlnirea și discuta condițiile.
În a treia săptămână a găsit o garsonieră în Militari, aproape de o stație de metrou. Chiria era de 1.450 de lei, iar proprietara accepta o garanție de aceeași valoare. Mirela avea deja banii puși deoparte și a semnat contractul după ce l-a citit cu atenție.
În ziua mutării, Maria a venit la mine cu ursulețul ei de pluș.
— Mătușă Daniela, acum nu mai dormim la tine?
M-am așezat lângă ea.
— Nu în fiecare seară, iubita mea. Dar poți veni în vizită. Și o să vin și eu la voi.
— Și mai facem clătite?
— Bineînțeles.
După ce am coborât ultimul troller, Mirela s-a întors în sufragerie. Canapeaua era strânsă, iar în dormitor rămăseseră doar lucrurile mele.
— Îți mulțumesc că ne-ai primit, Daniela. Și îmi pare rău că am ajuns să cred că mi se cuvine să stau aici cât vreau.
— Mi-a fost drag să vă ajut. Dar aveam nevoie să înțelegi că și eu am limite.
Ne-am îmbrățișat și am plâns amândouă. Nu fiindcă ne despărțeam, ci fiindcă trecuserăm atât de aproape de a ne strica relația.
După ce au plecat, am deschis fereastra dormitorului și am schimbat lenjeria. Seara am plătit rata, am închis laptopul și m-am culcat în patul meu pentru prima dată după opt luni.
Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Mirela: „Maria doarme deja. Am despachetat aproape tot. Mulțumesc că m-ai ajutat să-mi găsesc curajul să plec.”
I-am răspuns că ne vedem duminică, apoi am stins lumina. În apartament era liniște. Nu mai trebuia să mă gândesc unde îmi întind picioarele pe canapea sau cum să lucrez fără să deranjez pe cineva.
A doua zi aveam să merg la serviciu, să-mi plătesc facturile și să-mi văd de viață. Iar duminică urma să-mi vizitez sora și nepoata, nu ca să le salvez din nou, ci ca să petrecem câteva ore frumoase împreună.