Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Dacă într-o zi voi avea un băiat și el se va însura, jur că nu-i voi face niciodată soției lui ce mi se face mie astăzi.”
Am recitit propoziția de trei ori. Apoi m-am uitat la data de pe plic: 14 iulie 1989.
— Ce scrie acolo? m-a întrebat doamna Stela.
— Cred că soacra mea a uitat ceva în rochia asta. Ceva foarte important.
M-am așezat pe scaunul din atelier și am continuat să citesc.
„Mâine mă mărit cu Gheorghe. Ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viața mea, dar am plâns toată seara. Mama lui mi-a adus o rochie cumpărată de ea, fără să mă întrebe dacă îmi place. Mi-a spus că o fată săracă, a cărei mamă lucrează la fabrică, n-are dreptul să facă mofturi.”
Am simțit un nod în gât.
„Rochia mă strânge la piept și mă face să arăt ca o femeie mult mai bătrână. Când i-am spus că nu mă simt bine în ea, mi-a răspuns să mănânc mai puțin. Gheorghe a stat lângă noi și n-a zis nimic. Mi-a cerut doar să nu-i supăr mama înainte de nuntă.”
Am ridicat privirea. Exact aceleași cuvinte, aceeași rușine. Până și observația despre greutatea mea fusese aproape identică.
Ultimele rânduri erau scrise apăsat:
„Nu știu dacă voi avea copii. Dar dacă voi avea un băiat, nora mea nu va plânge niciodată din cauza mea înainte de nuntă. Îi voi lăsa să-și aleagă singuri viața. Știu prea bine cât doare când nimeni nu te apără.”
Sub ele era semnătura: Elena.
— Doamne… a șoptit croitoreasa, după ce i-am citit câteva rânduri. Și acum vrea să te îmbrace cu rochia asta?
Am încuviințat.
— Vă rog să nu o modificați. O iau așa cum este.
Am împăturit scrisoarea și am pus-o înapoi în plic. Pentru prima dată, nu mai eram doar furioasă. Mă întrebam cum poate cineva să țină minte o umilință atât de bine încât să o ascundă într-o rochie, dar să uite ce a promis atunci.
În seara aceea, Adrian m-a găsit în dormitor, cu ambele rochii așezate pe pat.
— Ce-a zis croitoreasa?
— Că materialul e prea vechi pentru modificări mari. Eu o să port rochia mea.
— Gabi, mama o să facă scandal.
— Atunci trebuie să hotărăști ce faci tu când începe.
A rămas tăcut.
— Adrian, nu-ți cer să nu-ți mai iubești mama. Îți cer să nu mă lași singură când mă umilește.
— Știu că am greșit, a spus încet.
— Nu-mi spune doar mie. Spune-i și ei.
Nu i-am arătat scrisoarea. Voiam să văd dacă poate lua o hotărâre fără să aibă nevoie de un motiv extraordinar.
A doua zi, Adrian s-a dus la mama lui. Când s-a întors, mi-a povestit că îi spusese limpede că voi purta rochia aleasă de mine și că nunta nu poate fi condiționată de hainele mele.
Elena amenințase din nou că nu mai plătește restaurantul.
De data aceasta, Adrian nu cedase.
Am sunat împreună la restaurant. Am redus numărul invitaților, renunțând la câteva locuri adăugate de Elena, și am achitat noi diferența rămasă. Nu ne-a fost ușor, dar am preferat o nuntă mai mică decât una în care trebuia să cer voie să fiu mireasă.
Elena nu ne-a mai sunat câteva zile.
În dimineața nunții, m-am îmbrăcat în rochia mea albă. Mama mi-a prins voalul, iar când m-a văzut Adrian, a început să plângă.
— Ești minunată, mi-a spus. Și îmi pare rău că te-am făcut să te îndoiești de noi.
La restaurant, Elena a venit îmbrăcată elegant, dar cu buzele strânse. Nu m-a felicitat. A privit rochia mea și a spus suficient de tare încât să audă câțiva invitați:
— Păcat. Unele fete nu știu să respecte tradițiile familiei.
Adrian s-a apropiat imediat.
— Mamă, ajunge. Gabriela este soția mea. Nu mai discutăm despre rochie.
Era prima dată când îl auzeam vorbindu-i astfel.
Elena s-a înroșit. A vrut să răspundă, dar m-am apropiat și eu.
Din poșeta mică pe care o lăsasem lângă mama am scos plicul îngălbenit.
— Doamnă Elena, am găsit asta în căptușeala rochiei dumneavoastră.
Când a văzut data și propriul scris, fața i s-a schimbat.
— Unde… unde ai găsit-o?
— Era cusută la talie.
A luat plicul cu mâinile tremurânde. Adrian și părinții mei se aflau lângă noi, dar nimeni nu înțelegea ce se întâmplă.
Elena a desfăcut foaia. După câteva secunde, și-a dus mâna la gură.
— Am uitat de ea, a murmurat. Am scris-o în noaptea dinaintea nunții mele. Am cusut-o acolo ca să nu o găsească nimeni.
— Am citit-o, i-am spus. Îmi pare rău că am aflat ceva atât de personal fără să vă întreb.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mama lui Gheorghe era o femeie foarte aspră. Eu nu aveam bani, iar ea nu mă lăsa să uit asta. Am plâns toată noaptea înainte de nuntă.
Am privit-o drept în ochi și i-am spus un singur lucru:
— Mi-ați cerut să port rochia în care ați fost nefericită. Eu aș fi vrut să fiu nora căreia i-ați promis că nu-i veți face niciodată asta.
Elena a început să plângă. Nu zgomotos, nu teatral. Pur și simplu i-au curs lacrimile pe obraji, în timp ce ținea scrisoarea la piept.
— Ai dreptate, Gabriela. Dumnezeule, ai dreptate…
Adrian a luat-o ușor de braț.
— Mamă, de ce n-ai spus niciodată?
— Pentru că mi-a fost rușine. Și după atâția ani am ajuns să cred că, dacă eu am îndurat, trebuie să îndure și altele. Nici nu mi-am dat seama ce fac.
Apoi s-a întors spre mine.
— Iartă-mă. Nu pentru că ai găsit scrisoarea. Pentru felul în care te-am tratat.
— Vă aud, i-am răspuns. Dar am nevoie să văd că lucrurile se schimbă.
Elena a încuviințat. Și-a șters obrajii și s-a retras câteva minute, fără să mai facă vreo observație despre rochia mea.
Mai târziu, când fotograful ne-a chemat pentru pozele de familie, Elena a venit lângă noi și m-a întrebat încet:
— Pot să stau lângă tine?
— Sigur că da.
În fotografie, Elena nu zâmbește larg. Are încă ochii roșii. Adrian mă ține de mână, iar eu port rochia pe care mi-am ales-o singură.
Rochia din 1989 a rămas împăturită, împreună cu scrisoarea, în grija Elenei.
La plecare, mi-a spus că o va păstra, dar nu o va mai cere niciodată altei femei să o îmbrace.
Nu știu dacă o singură zi poate schimba un om. Știu doar că, în ziua nunții mele, am reușit să rupem o regulă care făcuse deja două femei să plângă.
Și, pentru prima dată, Adrian n-a mai stat cu privirea în pământ.