Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina a hotărât, cuscre. A zis că dumneavoastră și Mariana aveți nevoie de camera bună, iar eu sunt obișnuită cu frigul de la țară.
Dumitru s-a uitat la mine de parcă nu înțelesese bine.
— Cristina? Fata mea v-a trimis să dormiți aici?
Am dat din cap și mi-am strâns pătura pe umeri.
— Lasă, că trece săptămâna. Nu vreau să se certe copiii din cauza mea.
— Cuscră, aveți șaizeci și opt de ani. Nu sunteți un sac de cartofi pe care îl muți unde ai loc.
A intrat în balcon, mi-a atins mâna și s-a încruntat.
— Sunteți înghețată! Haideți înăuntru.
— Dar unde să mă duc?
— Deocamdată în sufragerie. Vă aduc eu o pătură.
M-a ajutat să mă ridic, apoi a tras ușa balconului după noi. Mi-a întins o pătură de pe canapea și s-a dus să o trezească pe Mariana.
După câteva minute, amândoi au venit în sufragerie.
— Lucreția, de ce n-ai spus nimic? m-a întrebat Mariana, îngrozită.
— Mi-a fost rușine, cuscră.
— Rușine să-i fie cui v-a pus acolo!
Mariana mi-a adus șosete groase din bagajul ei. Dumitru a desfăcut canapeaua din sufragerie, mi-a așezat pernele și a spus că dimineață vom discuta.
N-am mai dormit mult, dar măcar nu mi-a mai fost frig.
Pe la opt, Cristina a intrat în sufragerie și s-a oprit când m-a văzut pe canapea.
— Tanti Lucreția, de ce v-ați mutat aici?
— Eu am mutat-o, a răspuns Dumitru din prag.
— Tată, dar stabilisem cum dormim!
— Tu ai stabilit. Eu am aflat azi-noapte că o femeie de șaizeci și opt de ani doarme într-un balcon neîncălzit, în timp ce eu stau la căldură în camera ei.
— Nu era camera ei! Era camera de oaspeți!
— Și ea ce este în casa asta, Cristina?
Nora mea a tăcut.
Atunci a apărut Sorin, atras de glasurile ridicate.
— Ce se întâmplă?
— Se întâmplă că ți-ai lăsat mama să înghețe în balcon, i-a spus Dumitru. Tu știai?
Sorin a privit spre mine.
— Știam că doarme acolo, dar am crezut că e suportabil.
— Ai ieșit măcar cinci minute să vezi?
Fiul meu n-a răspuns.
Dumitru a tras un scaun și s-a așezat.
— Bun. Acum vreau să lămurim și motivul pentru care ne-ați chemat pe toți de Crăciun.
Cristina s-a înroșit.
— Tată, nu acum.
— Ba tocmai acum. Mi-ai spus că vreți să discutăm despre credit și că Lucreția ar putea să vă ajute.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce credit?
Sorin s-a așezat lângă mine.
— Mamă, vrem să cumpărăm un apartament mai mare. Cu patru camere. Am găsit unul care ne place, dar banca ne-a spus că trebuie să venim cu mai mulți bani sau cu o garanție suplimentară.
— Și ce legătură am eu?
Cristina și-a îndreptat spatele.
— Casa dumneavoastră de la țară e pe numele dumneavoastră. Ne gândeam că ați putea accepta să fie pusă garanție pentru credit, dacă banca aprobă.
Am rămas cu ochii la ea.
Casa mea. Singurul lucru pe care îl aveam după o viață de muncă.
— Adică, dacă voi nu plătiți ratele, eu pot să-mi pierd casa?
— Nu se va întâmpla asta, a spus Cristina repede. Avem amândoi salarii.
— Dar se poate întâmpla?
Sorin a răspuns cu glas scăzut:
— Da, mamă. Dacă am garanta cu casa și n-am plăti creditul, ar exista riscul să fie executată.
Dumitru s-a ridicat în picioare.
— Deci vreți ca femeia asta să riște singura ei casă pentru voi, dar nu sunteți în stare să-i oferiți un pat în apartamentul vostru?
— Tată, nu e corect să pui problema așa!
— Atunci spune-mi tu cum e corect!
Cristina a început să plângă de nervi.
— Voi nu înțelegeți! Copiii cresc, n-avem destul spațiu, iar ea are o casă în care locuiește singură!
— Și pentru că locuiește singură, nu mai are dreptul să fie în siguranță? a întrebat Dumitru.
Apoi s-a întors spre mine.
— Cuscră Lucreția, eu am venit să discutăm dacă există vreo soluție să-i ajutăm. Nu știam că vor să vă ceară casa drept garanție și nici că fata mea vă tratează astfel.
— Dumneavoastră ce-ați face în locul meu?
— N-aș pune casa în pericol. Iar dacă fata mea nu înțelege de ce, avem o problemă mai mare decât creditul.
Cristina și-a șters lacrimile.
— Deci acum toți sunteți împotriva mea?
— Nu, Cristina, i-a răspuns tatăl ei. Dar ai de ales. Ori îți ceri iertare și începi să-ți tratezi soacra ca pe un om al familiei, ori eu și mama ta plecăm astăzi. Nu stăm de Crăciun într-o casă în care o mamă e umilită ca să ne fie nouă bine.
Mariana, care ascultase în tăcere, și-a luat soțul de mână.
— Eu sunt de acord cu tatăl tău.
Atunci Sorin s-a ridicat.
— Ajunge. Cristina, tata are dreptate. Mama nu trebuia să doarmă acolo. Și nici nu trebuia să aflăm de credit în felul ăsta.
S-a întors spre mine.
— Mamă, eu am fost cel care trebuia să te apere. Îmi pare rău.
— Sorine, eu n-am venit să vă încurc viața. Am venit să-mi văd nepoții.
— Știu. Și n-o să-ți cer casa. Renunțăm la ideea asta.
Cristina a rămas câteva clipe nemișcată. Apoi s-a apropiat de mine.
— Tanti Lucreția, îmi pare rău. Am vrut să le fie bine tuturor și m-am purtat urât tocmai cu dumneavoastră.
— Nu trebuie să mă iubești ca pe mama ta, Cristina. Dar nici să mă pedepsești pentru că sunt de la țară.
A lăsat ochii în jos.
În dimineața aceea, Sorin a strâns patul pliant din balcon. Dumitru și Mariana au insistat să-mi lase camera mică și să doarmă ei pe canapeaua extensibilă din sufragerie.
Am acceptat să rămân până după Crăciun, pentru nepoți, dar le-am spus limpede că nu voi semna nicio garanție pentru credit.
Nimeni n-a mai deschis subiectul.
În seara aceea, când copiii au venit să-mi arate cadourile, Sorin s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă mi-e suficient de cald.
Era o întrebare simplă. Una pe care ar fi trebuit să mi-o pună din prima seară.
I-am strâns mâna și i-am spus că da.
Dar casa mea din Vaslui avea să rămână a mea. Iar locul meu în familia lor nu avea să mai fie negociat în funcție de cine plătea mai mult sau cine venea de la oraș.