Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Era Alina, colega mea de birou, femeia care îmi adusese cafea când mă vedea supărată și care mă ascultase săptămâni întregi vorbind despre problemele din căsnicie.
Purta un palton negru și ținea în mână un buchet de crizanteme albe. Când m-a observat lângă poarta bisericii, s-a oprit brusc.
— Daniela? Ce faci aici?
Am privit-o câteva secunde.
— E parastasul soacrei mele, Alina. Tu ce faci aici?
Și-a strâns buchetul la piept.
— Am venit… pentru că…
— Te-a invitat Mihai?
A pălit. În clipa aceea, am înțeles că nu mai aveam nevoie de nicio altă dovadă.
— Daniela, lasă-mă să-ți explic.
— Nu aici. Slujba s-a terminat, dar oamenii încă sunt în curtea bisericii. Vino cu mine.
Am condus-o spre o bancă de lângă gard. Mihai ne-a observat și s-a apropiat. Când a văzut-o pe Alina, s-a oprit la câțiva pași.
— Ce cauți aici? a întrebat-o.
— Tu m-ai chemat!
— Eu? Nici vorbă!
Am scos telefonul meu din poșetă.
— Ba da, Mihai. Sau, mai exact, eu am invitat-o de pe telefonul tău.
Soțul meu m-a privit fără să clipească.
— Despre ce vorbești?
— Despre conversația salvată „Mama”. Cea în care vă trimiteți inimioare și vă faceți promisiuni de șase luni.
Alina a început să plângă.
— Daniela, nu am vrut să afli așa.
— Cum ai fi vrut să aflu? Când îmi spuneai la serviciu că bărbații sunt toți la fel? Sau când mă întrebai dacă mai sunt fericită cu Mihai?
— Eu chiar țin la tine…
— Nu, Alina. O femeie care ține la mine nu se întâlnește pe ascuns cu soțul meu.
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Daniela, putem discuta acasă? Nu e locul potrivit.
— Și care era locul potrivit să-ți ascunzi amanta sub numele mamei tale moarte?
A coborât privirea.
În spatele nostru, câteva rude începuseră să se apropie. Unchiul lui Mihai, nea Vasile, ne-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.
— Da, a răspuns Mihai. Dar e o problemă între mine și Daniela.
— Atunci nu ridicați glasul aici, ne-a spus bătrânul. Tocmai am pomenit-o pe Maria.
Avea dreptate. Nu voiam să transform curtea bisericii într-un spectacol. Preotul ieșise din biserică și vorbea cu oamenii de lângă poartă. Nu avea niciun motiv să fie atras în povestea noastră.
— Mergem afară, le-am spus.
Ne-am oprit pe trotuarul din fața bisericii. Alina și-a lăsat florile pe o bordură.
— Mihai mi-a spus că voi doi sunteți practic despărțiți, a început ea. Că mai locuiți împreună doar din obișnuință.
Am simțit cum îmi arde fața.
— Și tu mă întrebai în fiecare zi cum îmi merge căsnicia?
— Credeam că o să-mi spui că v-ați despărțit.
— Nu, Alina. Tu sperai să mă convingi că trebuie să plec.
Mihai a încercat să intervină.
— Nu a fost așa simplu. Între noi lucrurile mergeau prost de multă vreme.
— Atunci trebuia să-mi spui mie, nu să-ți cauți alinarea în biroul meu.
— Am greșit, Daniela.
— Șase luni, Mihai. Șase luni ai avut timp să te oprești.
Alina s-a întors spre el.
— Mi-ai promis că după parastas îi spui adevărul. De asta am venit. Am crezut că în sfârșit te-ai hotărât.
Mihai a rămas tăcut.
— I-ai promis și ei ceva? l-am întrebat.
— I-am spus că trebuie să clarific lucrurile.
— Dar nu aveai de gând să pleci, nu-i așa?
N-a răspuns. Tăcerea lui a spus destul.
Atunci Alina a început să înțeleagă că nici ea nu primise adevărul.
— Mi-ai spus că nu mai dormiți împreună de luni întregi!
— Alina, termină, a șoptit Mihai.
— Nu, las-o, am intervenit. Vreau să aud până unde ai mers cu minciunile.
— Daniela, te rog…
— Știi ce mă doare cel mai tare? Nu că ai cunoscut altă femeie. Ci că ai ales-o pe una care stătea lângă mine la serviciu, care îmi știa grijile și care mă îmbrățișa când plângeam.
M-am uitat spre biserică, unde rudele începeau să plece.
— Și ai folosit numele mamei tale ca să ascunzi toate astea. Femeia pe care am îngrijit-o împreună până în ultima zi.
Mihai și-a dus mâinile la față.
— Nu m-am gândit ce înseamnă. Am pus numele doar ca să nu bănuiești nimic.
— Tocmai asta e problema. Nu te-ai gândit la nimeni în afară de tine.
Alina și-a ridicat florile de jos.
— Eu plec. Nu mai vreau să am nimic de-a face cu tine, Mihai.
— Alina, așteaptă!
— Nu mă mai căuta.
A plecat fără să se uite înapoi.
Mihai a rămas lângă mine, cu ochii roșii.
— Daniela, avem șaptesprezece ani împreună. Nu putem arunca totul pentru o greșeală.
— Nu eu am aruncat șaptesprezece ani, Mihai. Și nu a fost o singură greșeală.
Mi-a întins mâna, dar m-am retras.
— Astăzi merg la sora mea. Vreau să stau singură și să mă gândesc la ce am de făcut. Te rog să nu vii după mine.
— Și noi?
— Noi trebuia să fim doi oameni care își spun adevărul. Tu ai ales să fim trei, fără ca eu să știu.
Am plecat cu un taxi. Sora mea m-a primit fără întrebări și m-a lăsat să plâng până n-am mai avut lacrimi.
În zilele următoare, Mihai m-a sunat și mi-a scris de mai multe ori. I-am răspuns doar că vreau să discutăm lucrurile practice ale despărțirii. Am stabilit să consultăm un avocat pentru a lămuri situația locuinței și a bunurilor comune.
La serviciu, Alina și-a cerut câteva zile libere. Când s-a întors, mi-a trimis un mesaj lung în care își cerea iertare. Nu i-am răspuns. Am cerut conducerii să nu mai împărțim același birou, iar solicitarea mi-a fost acceptată.
Nu am avut nevoie să-i umilesc în fața tuturor. Adevărul fusese suficient.
Într-o seară, Mihai mi-a scris: „Îmi pare rău că te-am pierdut.”
I-am răspuns: „M-ai pierdut când ai început să-mi spui minciuni cu numele mamei tale pe ecran.”
A fost ultimul nostru schimb de mesaje despre împăcare.
Nu știu dacă într-o zi voi putea să-l iert. Dar știu că nu mă voi întoarce într-o căsnicie în care trebuie să verific cine se ascunde în spatele unui nume din telefon.