Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a desfăcut marginea plicului, a introdus două degete și a scos un teanc de hârtii împăturite.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a înțeles ce vede.
Nu erau bancnote. Erau bucăți de ziar, tăiate aproape la dimensiunea unor bancnote de o sută de lei, așezate una peste alta și împăturite cu grijă.
Andrei a desfăcut prima bucată. Pe ea se vedea jumătate dintr-o reclamă la mobilă.
— Nașă… ce înseamnă asta?
Lenuța a rămas cu microfonul în mână, dar nu mai scotea niciun sunet.
— Unde sunt cei cinci mii de lei? a întrebat Andrei.
Gheorghe s-a apropiat, a luat o bucată de ziar și a privit-o îndelung.
— Lenuțo, eu ți-am dat banii înainte de nuntă. Cinci mii de lei, numărați de mine. Ce-ai făcut cu ei?
Nașa a încercat să râdă.
— Hai, măi, Gheorghe, nu face și tu circ! Poate au umblat ei în plic!
Mi s-a tăiat răsuflarea.
— Cum puteți spune așa ceva? am întrebat-o. Dumneavoastră ne-ați dat plicul, iar noi l-am păstrat sigilat!
— Și cine poate dovedi asta?
Andrei a ridicat mâna.
— Nu avem cum să dovedim ce s-a întâmplat acum trei ani. Dar plicul l-am deschis astăzi, în fața tuturor. Iar dumneata ai fost cea care a cerut să-l aduc.
Gheorghe a privit-o pe soția lui.
— Eu vreau un singur răspuns. Ai pus sau nu ai pus banii în plic?
Lenuța și-a coborât ochii.
— Gheorghe, discutăm acasă.
— Nu. Tu ai început discuția la microfon, în fața a o sută douăzeci de oameni. Acum răspunde.
În sală se făcuse o liniște apăsătoare. Omul de la muzică oprise sonorizarea, iar invitații priveau fără să îndrăznească să intervină.
— Am avut nevoie de bani, a spus Lenuța aproape șoptit.
— Pentru ce?
— Pentru o datorie. Împrumutasem niște bani de la o colegă și trebuia să-i dau înapoi. Nu voiam să afli.
Gheorghe s-a sprijinit de spătarul unui scaun.
— Și ai luat banii pregătiți pentru finii noștri?
— Aveam de gând să-i pun la loc!
— Când, Lenuțo? Au trecut trei ani!
Nașa a început să plângă.
— Am crezut că n-o să deschidă plicul atunci. Mihaela spusese că vrea să-l păstreze ca amintire. După aceea n-am mai avut de unde să pun banii.
Mi-am amintit ziua nunții. Lenuța mă îmbrățișase și îmi spusese să păstrez plicul, fiindcă era „din sufletul lor”. Eu chiar crezusem că gestul acela însemna ceva.
— Și în toți anii ăștia ne-ați amintit cât ne-ați ajutat? am întrebat-o.
— Mihaela, eram supărată că nu m-ați ales nașă de botez…
— Dar ce legătură are botezul copilului meu cu datoria dumneavoastră?
N-a răspuns.
Gheorghe s-a întors spre invitați.
— Vă rog să ne iertați. Eu am știut că le-am dat copiilor cinci mii de lei. I-am încredințat soției mele și n-am verificat plicul. Nu am știut ce s-a întâmplat.
Apoi s-a apropiat de Andrei.
— Finule, banii aceia vi se cuvin. O să găsesc o cale să vi-i dau.
Andrei a pus hârtiile înapoi în plic.
— Nașule, nu vreau să scoți acum bani din buzunar. Și nici să te împrumuți pentru asta. Nu pentru bani am deschis plicul.
— Dar eu mă simt dator.
— Atunci discutăm liniștiți, altădată. Astăzi e botezul băiatului meu.
Lenuța a făcut un pas spre noi.
— Andrei, iartă-mă. Am fost nervoasă. M-am simțit dată la o parte.
Soțul meu a privit-o drept în ochi.
— Nașă, puteai să ne spui că te-a durut alegerea noastră. Puteai să te superi, să nu vii, să ne ceri o explicație. Dar ai ales să ne umilești în ziua botezului copilului nostru pentru niște bani pe care nu ni i-ai dat niciodată.
— Eu v-am iubit ca pe copiii mei…
— Atunci trebuia să ne tratezi ca pe niște copii, nu ca pe niște datornici.
Lenuța a început să plângă mai tare. Gheorghe i-a luat microfonul din mână și l-a așezat deoparte.
— Lenuțo, mergem acasă. Nu mai avem ce căuta aici după ce ai făcut.
— Dar Gheorghe…
— Nu discut. Eu rămân câteva minute să-mi cer iertare de la fini, apoi plecăm.
Nașa și-a luat poșeta și a ieșit din sală fără să se mai uite la noi.
Gheorghe a rămas lângă Andrei.
— Să nu crezi că eu am fost de acord cu vorbele ei. Și să știi că voi îndrepta ce pot.
— Știu, nașule. Dumneata nu ne-ai cerut niciodată nimic în schimbul cununiei.
Bătrânul l-a îmbrățișat, apoi s-a apropiat de mine.
— Mihaela, să vă trăiască băiatul. Îmi pare rău că ziua asta a fost umbrită.
După plecarea lor, am rugat omul de la muzică să continue programul. Invitații au început încet să vorbească din nou, iar Irina, nașa de botez, a venit să mă îmbrățișeze.
— Nu lăsa întâmplarea asta să-ți strice amintirea botezului, mi-a spus.
Am privit spre Matei, care dormea liniștit în cărucior, fără să știe ce se petrecuse în jurul lui.
În seara aceea, după ce ultimii invitați au plecat, Andrei a pus plicul înapoi în cutia cu amintiri. De data aceasta, fără fundiță.
— Îl păstrăm? m-a întrebat.
— Da. Nu pentru ce e în el. Ca să nu uităm ce s-a întâmplat când cineva a confundat respectul cu obligația.
Două zile mai târziu, Gheorghe ne-a sunat. Ne-a spus că Lenuța recunoscuse întreaga poveste și că hotărâseră să ne restituie cei cinci mii de lei, în câteva tranșe, fără să-și facă alte datorii.
Andrei i-a mulțumit, dar i-a spus că pentru noi era mai important ca Lenuța să-și asume minciuna și să nu mai folosească darurile drept mijloc de șantaj.
Nu ne-am împăcat cu nașa. Nu atunci. O scuză spusă după ce ești prins nu repară trei ani de reproșuri.
Dar am păstrat legătura cu Gheorghe, care ne-a demonstrat că respectul nu se măsoară în plicuri.
Iar dintre toate lucrurile pe care le-am primit la botezul lui Matei, cea mai importantă lecție a venit dintr-un plic în care nu fusese niciodată vreun ban.