Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Este vorba despre un contract de întreținere, autentificat în urmă cu un an, a spus notarul, arătând spre documentul din dosar.
Marian s-a aplecat peste birou.
— Ce contract? Cine a făcut contractul ăsta?
— Părinții dumneavoastră, Ana și Gheorghe, în calitate de proprietari, împreună cu fiul lor, Dan.
Costel s-a întors brusc spre mine.
— Tu?! Tu ai făcut acte cu mama și tata fără să ne spui?
Am rămas nemișcat. Știam despre contract, firește. Îl semnasem cu un an înainte, dar părinții îmi ceruseră să nu deschid subiectul cu frații mei.
— Lasă-l pe Dan, a intervenit mama. Eu și tatăl vostru am hotărât.
Notarul ne-a explicat că, prin acel contract, părinții îmi transmiseseră proprietatea casei și a terenului, păstrându-și dreptul de a locui acolo toată viața. În schimb, eu îmi asumasem obligația de a le asigura întreținerea și îngrijirea, potrivit clauzelor stabilite.
— Asta înseamnă că imobilele respective nu mai făceau parte din patrimoniul tatălui dumneavoastră la data decesului, a precizat notarul. Succesiunea privește bunurile și drepturile pe care le deținea atunci.
Marian s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a alunecat în spate.
— Deci nouă nu ne mai revine nimic din casă? Ați pus totul pe numele lui Dan?
— Nu am spus că nu există alte bunuri de analizat, a răspuns notarul. Dar casa și terenul menționate în contract au fost transmise anterior decesului.
Costel a lovit cu palma în propriul genunchi.
— Frumos, Dane! Acum înțeleg de ce ai luat-o pe mama la tine! Știai că primești casa!
M-am uitat la el.
— Contractul exista de un an. Mama locuia încă împreună cu tata când l-am semnat. N-am luat-o la mine ca să primesc ceva.
— Sigur! Și noi trebuie să te credem?
Mama și-a așezat batista pe genunchi.
— Costele, înainte să-l judeci pe fratele tău, ascultă-mă pe mine.
Marian s-a întors spre ea.
— Mamă, cum ai putut să faci așa ceva? Suntem trei copii!
— Știu câți copii am, Marian. Eu v-am crescut pe toți trei.
În încăpere s-a făcut liniște.
— Acum un an, tatăl vostru a căzut în curte și și-a rupt piciorul. A stat la spital, apoi luni întregi a avut nevoie de ajutor. Vă mai amintiți?
Niciunul n-a răspuns.
— Pe tine, Marian, te-am sunat să ne duci la un control. Mi-ai spus că ai treabă la serviciu. Pe Costel l-am rugat să ne aducă medicamentele. Mi-a spus că nu poate veni până în weekend.
Costel a încercat să intervină.
— Mamă, aveam și noi problemele noastre!
— Știu, mamă. Toți avem. Dar Dan venea după serviciu, chiar dacă era obosit. Ne făcea cumpărăturile, ne ducea la doctor și ne repara ce se strica prin casă. Uneori pleca de la noi aproape de miezul nopții.
Am coborât privirea. Nu voiam să se transforme totul într-o socoteală a drumurilor făcute.
— Tata a fost cel care a propus contractul, a continuat mama. Mi-a spus că nu vrea să ajungem la bătrânețe să ne rugăm de voi pentru fiecare lucru.
Marian și-a încrucișat brațele.
— Puteați să ne întrebați și pe noi!
— Despre ce, Marian? Dacă sunteți de acord să ne ajute Dan? Era casa noastră și hotărârea noastră. V-am fi putut spune, dar tatăl vostru nu voia să înceapă certurile cât încă trăia.
Notarul a intervenit calm.
— Contractul este autentificat și produce efecte. Dacă aveți obiecții privind validitatea sau executarea lui, acestea trebuie analizate pe căile legale corespunzătoare. Nu putem modifica actul printr-o simplă discuție aici.
Costel s-a uitat spre mine.
— Și acum ce faci? Vinzi casa și iei banii?
— Nu vând nimic. Mama are dreptul să locuiască acolo cât trăiește. Iar eu am obligația să am grijă de ea.
— Dar stă la tine în garsonieră!
— Pentru că iarna nu se mai descurcă singură cu sobele și lemnele. La primăvară hotărăște ea dacă vrea să se întoarcă acasă. Eu o ajut în continuare.
Marian a râs amar.
— Uite cum s-a aranjat mezinul!
Atunci mama s-a ridicat. S-a sprijinit de brațul scaunului și l-a privit drept în ochi.
— Marian, acum trei luni v-am auzit trăgând la sorți cine să mă ia acasă. Când ai scos numele tău, ai strigat că nu ești azil de bătrâni.
Fratele meu a încremenit.
— Mamă, eram nervos…
— Iar astăzi ești supărat că nu primești partea pe care o așteptai din casa mea. Spune-mi tu cum să înțeleg asta.
Marian și-a lăsat ochii în pământ.
— Nu vreau să vă pedepsesc, a continuat mama. Nu vă cer nici bani, nici să mă luați la voi. Dar aș fi vrut să mă întrebați măcar o dată dacă mi-e bine, nu doar cât valorează casa.
Costel s-a ridicat și s-a apropiat de ea.
— Mamă, eu nu știam că te-ai simțit așa.
— Pentru că nu m-ai întrebat, mamă.
Notarul ne-a propus să continuăm procedura succesorală după ce verificăm și celelalte documente necesare. Marian și Costel au cerut copii ale actelor și timp să le analizeze. Nimeni nu i-a împiedicat.
Am ieșit împreună cu mama din birou. Pe hol, Marian m-a oprit.
— Dane, poate am vorbit urât. Dar tot cred că trebuia să știm despre contract.
— Poate că da. Dar asta nu schimbă ce i-ați făcut mamei.
— Și acum ce vrei de la noi?
— Nimic pentru mine. Dacă vreți să o vedeți, sunați-o. Dacă vreți să o ajutați, întrebați-o de ce are nevoie. Nu mai vorbiți despre ea ca despre o povară.
Costel a dat din cap, fără să spună nimic.
În drum spre garsonieră, mama stătea lângă mine în autobuz, cu geanta pe genunchi.
— Dane, să nu crezi că ți-am dat casa ca să te leg de mine.
— Știu, mamă.
— Și să nu te simți obligat să renunți la viața ta.
— Am semnat contractul știind ce înseamnă. Dar chiar și fără el, tot te-aș fi luat la mine.
Mama mi-a strâns mâna.
În seara aceea, Costel a sunat-o pentru prima dată după multe săptămâni fără să pomenească despre casă. A întrebat-o dacă are nevoie de medicamente și dacă poate veni duminică să o vadă.
Mama i-a spus că poate veni, dar că nu vrea alte discuții despre avere.
Nu știu dacă frații mei se vor schimba. Un telefon nu șterge ce s-a întâmplat.
Știu însă că mama nu mai trebuie să aștepte să fie trasă la sorți ca să aibă unde dormi.
În garsoniera mea e înghesuială. Seara strâng patul pliant ca să putem trece unul pe lângă altul. Dar când mă întorc de la serviciu, mama mă întreabă dacă am mâncat și îmi povestește ce a mai făcut peste zi.
Iar când îi spun „Noapte bună, mamă”, nu-mi răspunde niciodată ca un om care se simte în plus.
Îmi spune simplu:
— Noapte bună, Dane. Bine că suntem împreună.