Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Bianca m-a scos de pe lista invitaților, mamă. Mi-a cerut douăzeci de mii de euro și, când i-am spus că nu am atâția bani, mi-a luat invitația din mână.
Irina a rămas cu ochii la mine.
— Cum adică te-a scos? Ești bunica ei!
— Mi-a spus că nu-i trebuie bunici săraci în fotografiile de nuntă.
Nepoata mea s-a ridicat brusc de pe canapea.
— O sun chiar acum!
— Nu, Irina. Te rog. Nu vreau să te cerți cu ea pentru mine.
S-a așezat la loc și mi-a luat mâinile între ale ei.
— Bunico, nu poți să accepți să fii tratată așa.
Am privit fotografia lui Dumitru de pe comodă.
— Bunicul tău și cu mine am strâns bani mulți ani. Am pus deoparte câte puțin din ce câștigam, iar după ce am vândut terenul moștenit de la părinții mei, am păstrat o parte din sumă. Voiam să avem ce lăsa nepoatelor la un moment important.
Irina m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Pentru nunta Biancăi pregătisem un dar frumos. Nu douăzeci de mii de euro, cât mi-a cerut, dar destul cât să simtă că bunicii ei s-au gândit la ea.
— Bunico, nu trebuie să-mi spui câți bani ai. Sunt ai tăi.
— Știu, mamă. Tocmai de aceea m-a durut. Nici măcar nu m-a întrebat dacă îmi permit să rămân fără economii.
Irina a oftat.
— Bianca a avut mereu impresia că i se cuvine totul.
— Nu vreau să o judec. Dar nici nu mai vreau să cumpăr un loc în viața ei.
Am pus broșa cu pietricele albastre în palma Irinei.
— Ia-o tu. A fost a mea la nunta tatălui Biancăi. Mă gândeam să i-o dau ei, dar nici n-a vrut să o privească.
— O păstrez cu drag, bunico. Dar numai dacă ești sigură.
În după-amiaza aceea, Irina mi-a povestit despre cabinetul de stomatologie pe care încerca să-l deschidă. Lucra de ani buni într-o clinică din Botoșani, economisise bani și găsise un spațiu potrivit, însă aparatura și amenajarea costau mai mult decât își calculase.
— Mai aștept câteva luni, mi-a spus. Nu vreau să mă împrumut peste cât pot duce.
— Și de câți bani mai ai nevoie?
— Destul, bunico. Dar mă descurc eu.
N-a cerut nimic. Nici măcar nu m-a întrebat despre economiile mele.
După ce a plecat, am scos din sertar caietul în care Dumitru și cu mine ne notasem economiile. Aveam douăsprezece mii de euro într-un cont bancar, bani strânși în mulți ani. Separat, păstram o rezervă pentru cheltuielile mele obișnuite și pentru situații neprevăzute.
M-am uitat mult la cifrele acelea. Apoi am închis caietul și am luat o hotărâre.
A doua zi, am rugat-o pe Irina să mă însoțească la bancă.
— Ce treabă ai acolo, bunico?
— Vreau să fac un transfer.
Când i-am spus că vreau să-i ofer cei douăsprezece mii de euro pentru cabinet, a început să plângă.
— Nu pot să primesc așa ceva! Sunt economiile tale!
— Sunt banii mei și eu hotărăsc ce fac cu ei. Am destul pentru mine. Vreau să te ajut să construiești ceva al tău.
— Dar Bianca?
— Bianca a hotărât că nu mai are loc pentru mine la nuntă. Eu am hotărât că darul meu nu trebuie să ajungă acolo unde sunt primită doar dacă plătesc.
Irina a acceptat abia după ce am discutat pe îndelete despre cheltuielile mele și m-am asigurat că nu rămân fără rezerva necesară. Am făcut transferul bancar, cu mențiunea că era un dar pentru deschiderea cabinetului.
— O să-ți arăt fiecare lucru pe care îl cumpăr, mi-a promis.
— Nu trebuie să-mi dai socoteală, mamă. Vreau doar să vii din când în când să bem o cafea împreună.
În ziua nunții Biancăi, am rămas acasă. Mi-am pus o rochie curată, am așezat fotografia lui Dumitru lângă o vază cu flori și am încercat să nu mă gândesc la petrecere.
Irina venise să stea cu mine. Nu fusese nici ea apropiată de Bianca și preferase să nu participe după ce aflase cum fusesem tratată.
Pe la ora șapte seara, telefonul Irinei a început să sune.
Era mătușa noastră, sora lui Dumitru, care se afla la nuntă.
— Irina, e adevărat că bunica te-a ajutat cu cabinetul?
— Da, mătușă. De ce?
— Am întrebat de ce nu e Elisaveta aici, iar Bianca a spus că bunica n-a vrut să vină. I-am zis că tocmai vorbisem cu tine despre cabinet și despre cât de mult te-a ajutat. Bianca a auzit suma și a făcut un scandal!
În fundal se auzea muzică, apoi glasul Biancăi.
— Dă-mi telefonul! Vreau să vorbesc cu bunica!
Irina s-a uitat la mine. Am întins mâna după telefon.
— Bunico! i-am auzit vocea. E adevărat că i-ai dat Irinei douăsprezece mii de euro?
— Da, Bianca.
— Mie mi-ai spus că n-ai bani!
— Ți-am spus că nu am douăzeci de mii de euro. Și era adevărat.
— Dar puteai să-mi dai măcar ce aveai! Știi cât m-a costat nunta asta?
Am închis ochii o clipă.
— Bianca, tu mi-ai spus că nu ai loc pentru bunici săraci în fotografii. Eu am ales să-mi pun economiile acolo unde am fost primită fără bani.
— Deci mă pedepsești pentru că m-am supărat?
— Nu te pedepsesc, mamă. Nu ți-am luat nimic din ce era al tău. Era un dar pe care voiam să ți-l fac și pe care am ales să-l ofer altcuiva.
— Dar eu sunt nepoata ta!
— Și Irina este nepoata mea. Niciuna nu are drept asupra economiilor mele doar pentru că îmi poartă sângele.
Bianca a început să plângă. Mi-a spus că invitații întreabă de mine și că acum toată lumea vorbește despre bani.
— Nu eu am ales să lipsesc de la nunta ta, Bianca. Tu mi-ai luat invitația din mână.
Nu mi-a răspuns. După câteva secunde, convorbirea s-a încheiat.
Irina m-a îmbrățișat și m-a întrebat dacă regret hotărârea luată.
— Nu, mamă. Regret doar că Bianca a ajuns să creadă că dragostea se măsoară în euro.
Câteva săptămâni mai târziu, Irina a semnat contractul pentru spațiul cabinetului și a folosit banii primiți pentru o parte din amenajare și echipamente. M-a dus să văd încăperile înainte să înceapă lucrările.
Bianca mi-a trimis între timp un mesaj scurt, spunând că îi pare rău pentru vorbele de la nuntă. I-am răspuns că o primesc oricând în vizită, dar că nu mai discut despre bani.
Nu știu dacă a înțeles cu adevărat. Până acum, n-a venit.
În schimb, într-o după-amiază, Irina mi-a arătat locul unde urma să fie cabinetul ei și mi-a spus:
— Bunico, când îl deschid, vreau să fii prima care intră pe ușă.
Am zâmbit. Pentru prima dată după multă vreme, cineva mă invita undeva fără să-mi ceară nimic în schimb.