Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnul Victor a spus că pianina aceea nu trebuia să ajungă la el fără ca tu să știi, a continuat secretara. A lăsat un număr de telefon pentru mama ta și pentru doamna Raluca.
Am luat bilețelul cu mâinile tremurânde. Nu înțelegeam de ce un necunoscut ar fi vrut să vorbească despre mine.
În aceeași după-amiază, doamna Raluca a sunat-o pe mama, cu mine de față. I-a explicat că bărbatul care cumpărase pianina voia să ne întâlnim și că ar fi bine să vină și ea.
— Dacă omul a cumpărat-o, e a lui, a răspuns mama. Nu văd ce mai avem de discutat.
— Doamnă Mariana, nu vă cerem să anulați vânzarea. Vă rugăm doar să ascultați ce are de spus.
Mama a acceptat, mai mult ca să scape de insistențe.
Sâmbătă dimineața, am mers împreună cu doamna Raluca la locuința domnului Victor, un profesor de muzică pensionar de 67 de ani. Mama ne-a însoțit, dar a rămas lângă ușă, cu brațele încrucișate.
În sufragerie, lângă fereastră, era pianina mea.
Am recunoscut imediat zgârietura de pe capac și colțul unde tata lipise cândva o bucățică de furnir desprins.
— E a mea… am șoptit.
Domnul Victor a zâmbit.
— Acum este în casa mea, Ilinca. Dar cred că o parte din ea a rămas a ta.
A ridicat capacul clapelor și mi-a arătat un loc de lângă ultima octavă. Cu ani în urmă, scrisesem acolo, foarte mic, cu creionul: „Ilinca”. Tata mă certase în glumă că mâzgălesc instrumentul.
— Am văzut numele când am început să o curăț, a explicat profesorul. Mama ta îmi spusese că pianina fusese a fiicei ei. Am vrut să aflu dacă fata aceea mai cântă.
— Cântă foarte bine, a intervenit doamna Raluca. Și muncește enorm.
Victor s-a întors spre mine.
— Atunci aș vrea să te ascult.
M-am așezat pe scaun. Degetele îmi tremurau atât de tare, încât am greșit primele note. Am început din nou și am cântat o piesă pe care o pregătisem pentru un concurs școlar.
Când am terminat, profesorul a rămas câteva clipe tăcut.
— Ai lucruri de corectat, mi-a spus. Dar ai sensibilitate muzicală și disciplină. Ar fi păcat să te oprești acum.
Mama a oftat.
— Domnule profesor, talentul nu plătește facturile.
— Aveți dreptate. Dar nici nu putem hotărî la cincisprezece ani că un copil nu are viitor doar pentru că viitorul lui nu seamănă cu ce ne-am imaginat noi.
Apoi mi-a făcut o propunere.
— Pianina rămâne aici, dar poți veni să exersezi după școală, cu acordul mamei tale. Dacă vrei să muncești serios, te pot ajuta gratuit cu pregătirea pentru examene.
Am început să plâng. Nu pentru că îmi recuperasem instrumentul, ci pentru că cineva îmi oferea din nou posibilitatea să cânt.
Mama a acceptat cu condiția să nu-mi neglijez școala.
Au urmat ani grei. Mergeam la cursuri, repetam la domnul Victor și învățam seara până târziu. Am avut examene ratate, concursuri la care nu am obținut nimic și zile în care voiam să renunț.
Domnul Victor nu mi-a promis niciodată că voi deveni celebră.
— Nu pot să-ți promit aplauze, Ilinca. Pot doar să te învăț să fii pregătită când vine ocazia.
Am terminat liceul, apoi am fost admisă la Universitatea Națională de Muzică din București. Am obținut o bursă, am dat lecții de pian copiilor și am cântat oriunde aveam ocazia.
Mama continua să creadă că ar fi trebuit să aleg o meserie mai sigură. Robert își luase permisul, se angajase și își vedea de viața lui. Nu ne certam, dar nici nu vorbeam prea mult despre muzică.
Cu timpul, m-am stabilit în București. Am început să susțin recitaluri, să acompaniez alți muzicieni și să particip la proiecte de muzică de cameră.
La douăzeci și cinci de ani, am primit invitația să susțin un recital de pian la Ateneul Român, într-o seară dedicată tinerilor interpreți români.
Primul om pe care l-am sunat a fost domnul Victor.
— Veniți să mă ascultați?
— Ilinca, pentru asta mi-am păstrat costumul bun!
Nu știam că, în aceeași săptămână, o colegă de serviciu îi oferise mamei un bilet la concert. Colega nu mai putea merge și îi spusese doar că este un recital de pian la Ateneu.
Mama acceptase fără să citească programul.
În seara concertului, am ieșit pe scenă și m-am așezat la pian. Când am privit pentru o clipă spre sală, am văzut-o pe mama.
Stătea în partea din mijloc, cu programul deschis în mâini. Mă privea de parcă nu-i venea să creadă.
Am simțit un nod în gât, dar am început să cânt.
În timpul recitalului, m-am gândit la tata, la sufrageria din Ploiești și la ziua în care găsisem locul pianinei gol. M-am gândit și la profesorul care cumpărase un instrument vechi cu trei sute de lei și îmi dăduse ceva mult mai prețios decât banii.
La final, sala a aplaudat. M-am ridicat, am salutat publicul și l-am văzut pe domnul Victor în primul rând, ștergându-și ochii cu o batistă.
După concert, mama m-a așteptat lângă ieșirea artiștilor.
— Ilinca… eu nu știam că tu cânți în seara asta.
— Știu, mamă.
— Ai fost minunată. Nu mi-am imaginat niciodată…
S-a oprit. Pentru prima dată, părea că își caută cu adevărat cuvintele.
— Îmi pare rău pentru pianină. Și pentru tot ce ți-am spus atunci.
Am privit-o câteva secunde.
— Mamă, n-am ajuns aici ca să-ți demonstrez că ai greșit. Am ajuns pentru că cineva a crezut în mine când tu ai vândut singurul lucru care mă făcea fericită.
Mama a început să plângă.
— Am crezut că te protejez de o dezamăgire. Dar eu am fost cea care te-a dezamăgit.
— Da, mamă. M-ai dezamăgit. Și mi-a luat mult timp să pot vorbi despre asta fără să plâng.
A vrut să mă îmbrățișeze, dar s-a oprit, așteptând. M-am apropiat eu și am cuprins-o pentru câteva clipe.
Nu însemna că uitasem. Însemna doar că eram pregătită să o ascult.
Domnul Victor a venit lângă noi și mama i-a întins mâna.
— Vă mulțumesc că n-ați lăsat-o să renunțe.
— Eu doar i-am deschis ușa, doamnă Mariana. Ilinca a fost cea care a muncit ca să ajungă aici.
Mai târziu, înainte să plecăm, mama m-a întrebat ce se întâmplase cu pianina veche.
— Este tot la domnul Victor. Încă mai cânt la ea când merg în Ploiești.
— Crezi că într-o zi m-ai putea lua și pe mine să o văd?
— Da, mamă. Dar de data asta să nu hotărăști tu când trebuie să dispară din cameră.
A zâmbit printre lacrimi.
Zece ani după ce îmi vânduse pianina cu trei sute de lei, mama mă ascultase pentru prima dată fără să-mi spună că muzica nu are niciun rost.
Iar pentru mine, seara aceea nu a însemnat că o învinsesem. A însemnat că visul pe care îl crezuse pierdut nu mai putea fi luat de nimeni.