Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnul Radu este stabil în acest moment, ne-a spus medicul. A suferit un infarct și a fost tratat printr-o intervenție coronariană. Următoarele zile sunt importante, dar deocamdată evoluția este favorabilă.
Bianca s-a sprijinit de perete.
— Pot să-l văd? Vă rog, sunt fiica lui!
— Deocamdată vizitele sunt limitate. Vă anunțăm când poate primi aparținători.
După plecarea medicului, Bianca s-a așezat lângă mine. Pentru prima dată în aproape patru ani, nu părea interesată să mă îndepărteze.
— Carmen, crezi că o să moară?
— Medicii fac tot ce trebuie. Acum este stabil. Trebuie să avem răbdare.
A început să plângă. I-am întins un șervețel și am rămas lângă ea.
— Tata mi-a spus că nu se simte prea bine în ultima vreme, a murmurat. Dar n-am crezut că e ceva grav.
— Nici eu nu mă așteptam să se întâmple asta.
În zilele următoare, am mers la spital ori de câte ori programul de vizită permitea. Îi aduceam lui Radu lucrurile necesare, discutam cu medicii și mă ocupam de ce rămăsese de rezolvat acasă.
Bianca s-a întors pentru scurt timp la București, fiindcă avea examene, dar mă suna zilnic să întrebe de tatăl ei.
În a patra zi, Radu a putut vorbi mai mult. Bianca a venit imediat la Pitești.
Am intrat împreună în salon. Când și-a văzut fiica, Radu a zâmbit obosit.
— Fata tatei… Nu trebuia să lași totul și să vii.
— Cum să nu vin? M-ai speriat îngrozitor!
L-a luat de mână și a început să plângă.
Eu m-am retras câțiva pași, ca să le las timp împreună.
— Carmen, a spus Radu, vino și tu lângă mine.
Bianca a ridicat privirea.
— Tata, ea a fost aici tot timpul?
— În fiecare zi. Și înainte să mă îmbolnăvesc, tot Carmen a ținut casa pe picioare.
— Știu că te-a ajutat, dar…
— Nu, Bianca. Nu știi.
Radu a făcut o pauză, apoi a continuat:
— Când am rămas fără serviciu, acum aproape doi ani, nu mai aveam bani să-ți plătesc chiria și cheltuielile de facultate. Carmen a fost cea care a plătit.
Bianca s-a întors spre mine.
— Cum adică a plătit?
— Din salariul ei. Și din economiile ei. Eu îți spuneam că mă descurc, dar adevărul este că ea ne-a ajutat pe amândoi.
— Nu se poate… Tu îmi trimiteai banii!
— Eu făceam transferurile, dar Carmen punea o mare parte din sumă în cont. Uneori aproape tot salariul care ne rămânea după cheltuielile casei.
Bianca mă privea de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată.
— De ce nu mi-ați spus?
— Pentru că eu am rugat-o să nu-ți spună, a recunoscut Radu. Mi-a fost rușine că nu mai puteam să te ajut singur. Și mi-a fost teamă că ai refuza banii dacă ai ști că vin de la Carmen.
— Dar eu am crezut că tu…
— Știu ce ai crezut. Și am greșit că am ascuns adevărul.
Bianca și-a șters obrajii.
— Carmen, tu ai făcut toate astea după felul în care m-am purtat cu tine?
— Nu le-am făcut ca să-mi fii recunoscătoare, Bianca. Am vrut să-ți termini facultatea fără să fii obligată să renunți din cauza problemelor noastre.
— Dar eu nici măcar nu-ți răspundeam la telefon…
— Știu.
Radu ne-a privit pe amândouă.
— Mai e ceva ce trebuie să spun. În ziua nunții, când ai scris acel cuvânt pe tort, eu trebuia să intervin. Nu să-i cer lui Carmen să înghită umilința fiindcă tu sufereai.
Bianca și-a coborât capul.
— Eram furioasă pe toată lumea, tată.
— Aveai dreptul să fii furioasă. Dar nu aveai dreptul să rănești pe cineva doar pentru că eu nu știam cum să te ajut să treci peste pierderea mamei tale.
În salon s-a lăsat liniștea.
După câteva clipe, Bianca s-a ridicat și s-a apropiat de mine.
— Carmen, pot să vorbesc cu tine afară?
Am ieșit pe hol și ne-am oprit lângă o fereastră.
— Îmi amintesc perfect ziua nunții, a început ea. Am scris „Înlocuitoarea” pentru că eram convinsă că, dacă tata se căsătorește cu tine, mama mea va fi uitată.
— Bianca, n-am vrut niciodată să-i iau locul.
— Știu asta acum. Dar atunci te uram pentru că puteai să stai lângă tata, iar mama nu mai putea.
A început să plângă.
— Și în toți anii ăștia tu m-ai ajutat, iar eu te-am tratat ca pe o străină.
— Nu așteptam să mă iubești ca pe mama ta. Dar m-a durut felul în care mă respingeai, oricât încercam să mă apropii.
— Îmi pare rău. Pentru tort, pentru vorbele mele și pentru toate dățile când m-am purtat urât.
Am privit-o drept în ochi.
— Bianca, nu ți-am cerut niciodată locul mamei tale. Am vrut doar să am și eu un loc în familia voastră.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Ai avut. Numai că eu nu te-am lăsat să-l ocupi.
Am îmbrățișat-o pentru prima dată fără să simt că încearcă să se desprindă imediat.
Nu i-am cerut să-mi spună mamă. Nici nu mi-aș fi dorit. Simona rămânea mama ei, iar amintirea ei nu trebuia să dispară ca să putem avea noi o relație.
Radu a fost externat după câteva zile, cu tratament și recomandări stricte pentru recuperare. Bianca a rămas o perioadă la Pitești, cât i-a permis programul facultății, și m-a ajutat cu drumurile și cumpărăturile.
Nu s-a schimbat peste noapte. Uneori încă vorbea rece, alteori se închidea în ea când aminteam despre trecut. Dar a început să mă întrebe cum mă simt și dacă am nevoie de ajutor.
Într-o seară, înainte să plece la București, a venit în sufragerie cu telefonul în mână.
— Carmen, luna viitoare am ceremonia de absolvire. Aș vrea să vii și tu.
Am zâmbit.
— Dacă mă inviți, vin cu drag.
— Nu te invit doar fiindcă m-ai ajutat cu banii. Te invit fiindcă ai fost lângă noi când eu nu voiam să văd asta.
La absolvire, Bianca ne-a chemat pe amândoi pentru o fotografie. Radu stătea lângă ea, iar eu am făcut instinctiv un pas în spate.
Bianca m-a prins de mână.
— Carmen, vino lângă mine. Nu ești în plus.
M-am apropiat și am zâmbit spre aparat.
În ziua nunții, Bianca mă numise „Înlocuitoarea”. Patru ani mai târziu, nu-mi găsise un nume nou și nici nu era nevoie.
Îmi făcuse, în sfârșit, un loc lângă ea.