Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sunt extrasele contului din care am plătit ratele apartamentului în ultimii doi ani, Florin. Uită-te bine la ele.
Soțul meu a răsfoit primele pagini, apoi a aruncat dosarul pe canapea.
— Și ce vrei să demonstrezi? Că ai plătit și tu câteva rate?
— Nu câteva. Douăzeci și trei de rate din ultimele douăzeci și patru. În total, aproape 38.000 de lei.
S-a uitat din nou la hârtii.
— De unde ai avut atâția bani?
— Din salariul meu. Din ture suplimentare. Din nopțile în care am stat lângă bătrâni bolnavi, în timp ce tu le spuneai prietenilor că nevasta ta nu face nimic important.
Florin și-a frecat fruntea.
— Eu am plătit alte lucruri în casă.
— Da. Ai plătit facturi și cumpărături, când ai putut. Dar în ultimii ani ai cheltuit tot mai mult pe băutură, iar eu am acoperit ce lipsea. Nu ți-am reproșat niciodată, fiindcă am crezut că suntem o familie.
— Acum îmi scoți ochii cu banii?
— Nu. Îți arăt de ce nu mai accept să-mi spui că fără tine aș muri de foame.
A început să se plimbe prin sufragerie.
— Dacă mă dau afară de la firmă, ce facem? Crezi că salariul tău ajunge pentru toate?
— Nu știu ce vom face cu ratele. Dar știu că nu eu te-am obligat să bei și să te prezinți la serviciu sub influența alcoolului.
S-a oprit în fața mea.
— Tu ar trebui să fii de partea mea!
— Am fost de partea ta douăzeci și trei de ani, Florin. Inclusiv când nu meritai. Dar asta nu înseamnă să accept să mă umilești.
A ridicat vocea, spunând că sunt nerecunoscătoare și că vreau să profit de necazul lui. Când a lovit cu palma în dulap, m-am ridicat și am făcut un pas înapoi.
— Nu mai discut cu tine când te porți așa.
Mi-am luat geanta și am ieșit din apartament. Nu voiam să aștept să văd dacă furia lui se oprește la vorbe.
Am mers la o colegă de la cămin, Doina, care locuia la câteva străzi distanță. M-a primit fără întrebări și mi-a oferit camera fiicei ei, plecată la facultate.
Abia acolo am început să plâng.
— Mariana, mi-a spus Doina, de câte ori ai venit la serviciu obosită și ai zis că Florin a făcut iar scandal? Nu trebuie să te întorci doar pentru că sunteți căsătoriți de atâția ani.
În seara aceea l-am sunat pe Alexandru, băiatul nostru.
— Mamă, știu că tata bea, mi-a spus. Știu și cum vorbește cu tine. Dar nu știam că a ajuns să te umilească și în public.
— N-am vrut să te împovărez cu problemele noastre.
— Sunt adult, mamă. Și vreau să știu că ești în siguranță.
I-am spus că voi rămâne la Doina câteva zile și că nu vreau să se certe cu tatăl lui.
A doua zi, Florin m-a sunat de șapte ori. Nu i-am răspuns până după-amiază.
— Unde ești? a întrebat.
— Într-un loc unde pot dormi liniștită.
— Hai acasă. Am fost nervos.
— Ai fost beat la petrecere, agresiv când am vrut să plec și furios când ți-am arătat extrasele. Nu mai pot trece peste toate astea cu o singură scuză.
— Ce vrei să fac?
— În primul rând, să recunoști că ai o problemă cu alcoolul. Și să cauți ajutor adevărat, nu să-mi promiți iar că de luni nu mai bei.
A tăcut.
— Și dacă fac asta, te întorci?
— Nu pot să-ți promit. Trebuie să văd schimbări, nu doar să le aud.
În următoarele zile am căutat o garsonieră de închiriat, aproape de serviciu. Am găsit una mică, la etajul doi al unui bloc vechi. Chiria era suportabilă dacă îmi organizam atent cheltuielile.
Mi-am deschis un cont separat pentru salariu și am discutat cu banca despre situația creditului locuinței, pe care îl contractaserăm împreună. Mi s-a explicat că plecarea mea din apartament nu mă scutea automat de obligațiile asumate și că orice modificare trebuia analizată separat.
Nu era simplu. Dar măcar începeam să-mi fac un plan.
Florin a fost chemat din nou la firmă. Mi-a spus că angajatorul îi aplicase o sancțiune disciplinară și că nu îl mai repartiza la volan până la clarificarea situației și îndeplinirea condițiilor necesare pentru reluarea activității. Veniturile lui urmau să scadă.
De data aceasta, nu m-a învinovățit.
— Mariana, cred că am ajuns rău, mi-a spus la telefon.
— Da, Florin. Ai ajuns rău. Dar eu nu te pot scoate singură de acolo.
După o săptămână, mi-a spus că își făcuse programare la un medic pentru problema consumului de alcool. Nu știam dacă va continua, dar era prima dată când făcea un pas concret.
Ne-am întâlnit într-o după-amiază, într-un loc public, ca să discutăm despre apartament și lucrurile mele.
Florin părea obosit. Nu mai avea aerul acela sigur pe el cu care își umilea soția în fața altora.
— Am recitit extrasele, mi-a spus. N-am știut cât ai plătit.
— N-ai vrut să știi.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
Am rămas câteva clipe tăcuți.
— Știi ce m-a durut cel mai tare în seara aceea? l-am întrebat. Nu că ai spus că sunt îngrijitoare. Niciodată nu mi-a fost rușine cu meseria mea. M-a durut că tu ai crezut că mă poți face de rușine spunând asta.
Florin și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Ai râs de mâinile cu care spăl bătrâni neputincioși. Cu aceleași mâini am plătit casa în care te credeai stăpân.
Nu mi-a răspuns. Pentru prima dată, nu a încercat să schimbe subiectul.
— Vreau să repar ce am stricat, a spus într-un târziu.
— Atunci începe cu tine, Florin. Nu cu mine.
I-am explicat că voi locui separat și că vom discuta responsabil despre credit și despre viitorul căsniciei, fără amenințări și fără alcool.
Nu i-am promis împăcarea. Nu eram pregătită și nici nu știam dacă voi mai fi vreodată.
În weekend, Alexandru m-a ajutat să-mi mut câteva lucruri în garsonieră. Când a văzut cât de mică era, m-a întrebat dacă nu mă voi simți singură.
— Poate uneori, i-am spus. Dar singurătatea nu mă sperie la fel de tare ca serile în care îmi era teamă să aud cheia în ușă.
În prima seară, mi-am așezat hainele în dulap, am făcut un duș și m-am culcat devreme. Nimeni nu mi-a reproșat că sunt obosită. Nimeni nu m-a întrebat câți bani am câștigat sau de ce nu făcusem mai mult.
Dimineața m-am trezit înainte să sune alarma. Mi-am privit mâinile, aspre de la muncă, și mi-am amintit vorbele lui Florin de la petrecere.
Nu mai aveam rochia aceea elegantă la îndemână. O lăsasem în vechiul apartament.
Dar aveam salariul meu, meseria mea și liniștea pe care nu mai voiam să o negociez.
Iar pentru prima dată după mulți ani, când am plecat la serviciu, nu m-am mai simțit femeia care trebuia să-și ceară scuze pentru munca ei.