Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce s-a întâmplat cu banii mei, mamă? am întrebat, privind-o când pe ea, când pe tata.
Gheorghe s-a ridicat brusc de pe canapea.
— Maria, termină! Nu avem de ce să-i dăm socoteală pentru fiecare leu.
— Ba avem, Gheorghe. Fata asta a muncit din clasa a XII-a și a renunțat la atâtea lucruri pentru că noi i-am spus că trebuie să plătească chirie.
Mama s-a dus în dormitor și s-a întors cu un dosar vechi, în care ținea de obicei facturile casei.
— Ioana, când tatăl tău ți-a cerut prima dată bani, mi-a spus că vrea să-i pună deoparte pentru tine. Că, atunci când termini facultatea, o să ai un avans pentru o garsonieră.
Am rămas nemișcată.
— Adică banii mei nu erau pentru cheltuielile casei?
— La început, nu. Gheorghe deschisese un cont de economii pe numele lui și depunea acolo ce îi dădeai.
M-am întors spre tata.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să înveți să economisești. Dacă știai că banii se întorc la tine, nu mai luai lucrurile în serios.
Mi-am amintit toate serile în care ajungeam epuizată de la serviciu. Toate excursiile refuzate și toate lunile în care mă întrebam dacă voi putea termina facultatea.
— Și unde sunt acum banii?
Tata și-a ferit privirea.
Mama a deschis dosarul. Înăuntru erau câteva extrase de cont și o foaie pe care notase sumele depuse.
— Am calculat aproape toate plățile. În patru ani și câteva luni ai dat peste 60.000 de lei. O parte au fost economisiți, dar…
— Dar ce, mamă?
— Anul trecut, când David a vrut să înceapă afacerea aceea cu accesorii auto, tatăl tău a scos 35.000 de lei din cont.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Din banii mei?
Gheorghe a intervenit imediat.
— Nu erau banii tăi! Erau într-un cont pe numele meu!
— Dar eu i-am câștigat! Eu am muncit pentru ei!
— Și eu te-am crescut optsprezece ani fără să-ți cer nimic!
— Pentru că eram copilul tău, tată!
Vocea mi s-a frânt. Nu-mi venea să cred că ajunsesem să-i explic propriului tată de ce nu trebuia să-mi transforme copilăria într-o datorie.
— David știe? am întrebat.
Mama a dat din cap.
— Știe că tatăl tău l-a ajutat cu afacerea. Nu știu dacă știe de unde proveneau banii.
În clipa aceea, fratele meu a intrat în sufragerie. Tocmai se întorsese după ce își arătase mașina prietenilor.
— Ce se întâmplă? De ce țipați?
M-am uitat la el.
— David, tata ți-a dat anul trecut 35.000 de lei pentru afacere?
— Da. Dar proiectul n-a mers. Am pierdut o parte din bani. De ce?
— Pentru că erau din chiria pe care am plătit-o eu ani întregi.
David s-a întors spre tata.
— Tată, despre ce vorbește Ioana?
— Nu te băga. Sunt probleme între mine și sora ta.
— Ba mă bag, dacă banii au ajuns la mine!
Am început să plâng. Nu pentru că David primise ajutor, ci pentru că eu fusesem obligată să muncesc pentru un viitor care, în cele din urmă, îi fusese oferit fratelui meu.
— Eu am renunțat la un stagiu de practică fiindcă nu-mi permiteam să lucrez fără salariu, am spus. Iar tu i-ai dat lui David banii mei ca să încerce o afacere?
Tata a ridicat vocea.
— David e băiat! Are nevoie să pornească în viață cu ceva al lui!
— Și eu ce sunt, tată? Nu sunt tot copilul tău?
Nu mi-a răspuns.
Mama a început să plângă în tăcere.
— Gheorghe, ți-am spus de atunci că nu e corect. Mi-ai promis că pui banii la loc.
— Și o să-i pun!
— Când? am întrebat. După ce îi mai cumperi ceva lui David?
Am luat dosarul și am plecat în camera mea. În seara aceea am început să caut serios o locuință.
Două săptămâni mai târziu, m-am mutat într-o garsonieră închiriată împreună cu o colegă de facultate, împărțind cheltuielile până când aveam să-mi permit ceva doar al meu.
Nu i-am mai plătit tatei niciun leu.
Înainte să plec, mama m-a rugat să discutăm.
— Ioana, îmi pare rău că am tăcut atâția ani. Am crezut că tatăl tău face ceva bun pentru tine și, când am văzut ce se întâmplă, mi-a fost teamă să mă cert cu el.
— Mamă, dacă mi-ai fi spus adevărul, aș fi putut decide singură ce fac cu banii mei.
— Știu. Și am greșit.
N-am îmbrățișat-o atunci. Eram încă prea supărată.
După aproape o lună, tata m-a sunat și mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat doar după ce mi-a spus că vrea să discutăm despre bani.
Ne-am văzut la o cafenea din Brașov. A venit cu mama și cu un dosar nou.
— Am verificat toate depunerile, mi-a spus. Ai plătit 62.400 de lei. Din suma asta, 35.000 au fost folosiți pentru David. Restul este încă în cont.
Mi-a arătat extrasele și un document prin care se angaja să-mi restituie diferența folosită pentru fratele meu, în rate lunare.
— Vreau să citească documentul și cineva care se pricepe, i-am spus. Nu mai semnez nimic doar pentru că îmi spui tu.
Gheorghe a încuviințat.
— Ai dreptate.
Era prima dată când îl auzeam spunând asta.
Am verificat înțelegerea cu un avocat, apoi am semnat-o. Tata mi-a transferat economiile rămase și a început să restituie suma folosită pentru David.
Fratele meu a insistat să contribuie și el, din banii câștigați la primul serviciu pe care și-l găsise între timp.
— Ioana, n-am știut că tata îți lua bani ca să mă ajute pe mine, mi-a spus. Dacă știam, nu acceptam.
Nu l-am învinovățit. El primise ceea ce eu nu avusesem: libertatea de a fi tânăr fără să se teamă permanent de bani.
Cu tata, lucrurile au rămas mai complicate.
Într-o duminică, m-a întrebat dacă vreau să vin acasă la prânz.
— Vin, dar nu vreau să mai aud că David merită mai mult pentru că este băiat.
A tăcut câteva secunde.
— Am fost nedrept cu tine, Ioana. Am crezut că, fiind mai ambițioasă, te vei descurca oricum.
— M-am descurcat, tată. Dar asta nu înseamnă că nu aveam nevoie și eu de sprijin.
N-a încercat să se justifice.
Am continuat să locuiesc separat și să-mi construiesc economiile din salariul meu. Banii restituiți de tata i-am pus într-un cont pentru viitoarea mea locuință.
Nu știu dacă voi putea uita vreodată hârtia primită la optsprezece ani, în locul unui cadou.
Dar știu că, atunci când voi avea copiii mei, nu le voi măsura valoarea după cât de repede încep să câștige bani sau după faptul că sunt fată ori băiat.
Și nu voi confunda niciodată iubirea cu o factură lunară.