Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am luat gogoașa din mâna lui Marius și am scos cu grijă plicul împăturit din mijloc. Lavinia era albă la față. Pentru prima dată în viața mea, sora mea părea că se teme de mine.
“Bianca, dă-mi plicul! Nu ai idee despre ce este vorba!”
“Atunci explică-mi tu. De ce spune Marius că ai insistat să mă mărit cu Sebastian dintr-un motiv pe care nu-l cunosc?”
Lavinia s-a întors spre Adrian, soțul ei.
“Tu i-ai dat asta? Adrian, spune-mi că nu ai făcut așa ceva!”
Adrian s-a ridicat încet de pe scaun.
“Ba da. Eu i-am dat-o. Și ar fi trebuit să fac asta de mult.”
Am desfăcut plicul. Înăuntru era o scrisoare semnată de Sebastian, bărbatul bogat cu care Lavinia încercase să mă cupleze de trei ani.
Am început să citesc cu voce tare, dar după primele rânduri mi s-a pus un nod în gât.
“Lavinia, dacă reușești să o convingi pe Bianca să renunțe la electrician și să accepte cererea mea în căsătorie, mă voi ocupa de problema voastră financiară. Împrumutul de 180.000 de lei pentru casa de la Snagov poate fi stins integral. Consideră asta mulțumirea mea pentru ajutorul tău.”
Am lăsat hârtia jos.
“O sută optzeci de mii de lei? Lavinia, tu ai încercat să mă măriti pentru 180.000 de lei?”
Sora mea a început să vorbească repede.
“Nu era așa! Sebastian te plăcea cu adevărat. Eu doar voiam să ai o viață mai bună!”
“Și dacă mă măritam cu el, voi scăpați de datorie. Asta ai uitat să-mi spui?”
Mama și-a dus mâna la gură. Tata a privit-o pe Lavinia de parcă nu o mai recunoștea.
Adrian a intervenit.
“Bianca, noi am cumpărat casa de la Snagov peste posibilitățile noastre. Am împrumutat bani de la Sebastian, iar afacerea mea a început să meargă prost. Eu voiam să vindem casa. Lavinia a refuzat. Spunea că nu poate suporta rușinea de a ne muta într-un apartament.”
“Adrian, termină!” a strigat Lavinia.
“Nu. Am terminat cu minciunile. Am găsit scrisoarea săptămâna trecută, într-un dosar din biroul tău. Atunci am înțeles de ce îl invitai pe Sebastian la fiecare aniversare a Biancăi și de ce îl umileai pe Marius de fiecare dată.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Trei ani de jigniri, de comparații, de sfaturi pe care nu le cerusem. Totul căpăta alt înțeles.
“Când îmi spuneai că Marius nu are bani, te gândeai la casa ta? Când îmi spuneai că voi ajunge săracă, îți era frică să nu rămâi tu fără vilă?”
Lavinia și-a șters nervoasă o lacrimă.
“Tu nu înțelegi ce înseamnă să pierzi tot ce ai construit!”
Atunci Marius a vorbit pentru prima dată de când deschisesem plicul.
“Ba înțelegem amândoi. Eu mi-am vândut mașina și mi-am cheltuit economiile încercând să-mi ajut sora bolnavă. Am pierdut-o oricum. Dar nu m-am gândit niciodată să folosesc viața altcuiva ca să-mi recuperez banii.”
Lavinia a coborât privirea. Știa povestea surorii lui. O folosise de atâtea ori ca să-l facă să pară un ratat.
“Marius, eu…”
“Nu mie trebuie să-mi explici. Biancăi i-ai spus că nu merită un bărbat ca mine. Pe ea ai încercat s-o vinzi pentru o casă.”
M-am ridicat. Nu mai plângeam.
“Lavinia, ai fost sora mea. Te-am iubit chiar și când mă făceai de râs. Dar astăzi, la nunta mea, ai râs de omul care mă iubește doar pentru că nu are banii pe care îi vrei tu. Și acum aflu că ai avut un interes financiar în toate jignirile astea.”
“Bianca, te rog…”
“Nu. Astăzi nu mai vreau să te ascult. Pleacă.”
Lavinia s-a uitat spre mama, așteptând să intervină. Mama avea ochii plini de lacrimi, dar a clătinat din cap.
“Ai mers prea departe, Lavinia. Sora ta nu ți-a făcut nimic ca să merite asta.”
Adrian și-a luat sacoul.
“Plecăm. Dar când ajungem acasă, discutăm despre vânzarea vilei. Eu nu mai accept să ne îngropăm în datorii ca să impresionăm lumea.”
Lavinia a ieșit fără să mă mai privească.
După ce ușa cafenelei s-a închis, am rămas în picioare, cu scrisoarea în mână. Marius s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
“Îmi pare rău că am adus asta în ziua nunții noastre”, mi-a șoptit.
“Nu tu ai stricat ziua. Tu ai avut curajul să-mi arăți adevărul.”
Am vrut să plecăm, dar Marius m-a oprit.
“Bianca, noi ne-am cunoscut aici. Aici am stat până la închidere, împărțind o porție de cartofi prăjiți. Nu vreau ca sora ta să ne alunge și din locul acesta.”
M-am uitat la turnul de gogoși. Mai rămăseseră câteva, puțin strâmbe, cu glazura lipită de suport.
Am început să râd printre lacrimi.
“Atunci hai să terminăm tortul nostru de 90 de lei.”
Ne-am așezat din nou. Tata a ridicat paharul, iar mama lui Marius ne-a îmbrățișat pe amândoi. Am făcut fotografii, am râs și am dansat puțin între scaune, pe melodia noastră preferată.
În săptămânile următoare, Adrian a pus casa de la Snagov în vânzare. Nu i-a cerut nimănui să-i plătească datoriile și nici nu a mai acceptat promisiunile lui Sebastian. Din banii obținuți au achitat împrumutul și s-au mutat într-un apartament mai mic. Lavinia a fost nevoită să renunțe la viața cu care se lăudase atâția ani.
Eu nu am mai căutat-o. Când m-a sunat, i-am spus că am nevoie de timp și că nu vreau să mai discutăm până când va putea recunoaște ce făcuse fără să dea vina pe mine sau pe Marius.
După trei luni, a venit singură la mine. Nu purta haine scumpe și nu a încercat să-mi ofere vreun cadou.
“Bianca, am fost o soră îngrozitoare. Mi-a fost atât de frică să pierd casa, încât am ajuns să cred că pot decide eu cu cine trebuie să te măriți. Îmi pare rău.”
Am ascultat-o, apoi i-am răspuns:
“Nu pot să uit ce ai făcut. Dar dacă vrei să avem din nou o relație, va trebui să înveți să-l respecți pe Marius. Și să nu-mi mai măsori fericirea în bani.”
A acceptat. Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că totul era ca înainte. Dar a fost prima discuție sinceră pe care o avuseserăm după mulți ani.
În seara aceea, Marius m-a așteptat acasă cu două gogoși glazurate, cumpărate de la aceeași cafenea.
“Nu sunt de 6.000 de lei”, mi-a spus zâmbind.
Am luat una și l-am sărutat.
“Nici nu trebuie. Pe astea le aleg eu.”