Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Omul acela era Dan, fostul asociat al fiului meu. El venise la mine la trei zile după accident și îmi spusese că Sorin și Camelia aveau datorii mari, că fugiseră probabil de creditori și că nu mai trebuia să sper că îi voi vedea vreodată.
Polițistul a notat numele și m-a întrebat dacă Dan avusese acces la actele firmei.
“La toate”, i-am răspuns. “El s-a ocupat de afacere după dispariția lor. Mi-a spus că nu mai rămăsese nimic de recuperat.”
Am plecat de la secție cu picioarele moi. Acasă, Daria m-a așteptat în hol.
“Bunico, ai aflat ceva? Mama și tata sunt în viață?”
“Nu știm încă, draga mea. Dar poliția verifică lucruri pe care nu le-am știut niciodată.”
Robert a venit lângă noi. I-am arătat hârtia găsită în cutie. Pe verso, Camelia scrisese: “Dacă nu ne întoarcem, verificați contul. Nu-l lăsați pe Dan să pună mâna pe bani.”
“Deci părinții noștri știau că sunt în pericol”, a spus Robert.
“Sau se temeau că cineva le va lua economiile. Nu putem ști mai mult până nu se termină verificările.”
Două săptămâni mai târziu, am fost chemată din nou la poliție. Anchetatorii descoperiseră că mașina fusese găsită abandonată după accident, dar că nu existaseră niciodată dovezi certe că Sorin și Camelia se aflaseră în ea când ajunsese în râpă.
Mai mult, verificările financiare arătau că Dan folosise documente ale firmei pentru a transfera bani către societăți controlate de el. Între timp, apăruseră indicii că Sorin și Camelia trăiseră sub alte nume în străinătate.
“Sunt în viață?” am întrebat, ridicându-mă de pe scaun.
Polițistul a încuviințat.
“Avem informații care indică acest lucru. Au fost identificați în Spania. Urmează verificările oficiale, dar există motive serioase să credem că au plecat voluntar.”
Am simțit că mi se oprește inima. Zece ani îi plânsesem. Zece ani le aprinsesem lumânări și le spusesem copiilor că părinții lor îi iubiseră până în ultima clipă.
Iar ei trăiau.
În zilele următoare, autoritățile au confirmat identitatea celor doi. Dispariția și situația lor juridică urmau să fie clarificate prin procedurile legale, inclusiv hotărârea prin care fuseseră declarați morți.
Nu știu ce m-a durut mai tare: că mă mințiseră sau că niciunul nu încercase să afle dacă cei șapte copii aveau ce mânca.
Când Sorin m-a sunat pentru prima dată, am recunoscut imediat vocea lui.
“Mamă, trebuie să vorbim.”
“Zece ani, Sorin. Ai avut zece ani să vorbești cu mine.”
“Lucrurile sunt complicate. Dan ne amenința. Am crezut că dacă dispărem, vă protejăm.”
“Și după ce ați ajuns în Spania? Cine v-a împiedicat să mă sunați?”
A tăcut.
“Am vrut să ne întoarcem, dar nu știam cum să explicăm.”
“Copiii voștri au crescut fără părinți. Asta cum o explici?”
Mi-a cerut să ne întâlnim. Am acceptat numai după ce am discutat cu Robert și cu ceilalți nepoți. Le-am spus adevărul, fără să încerc să-i conving să-și ierte părinții.
Daria a plâns aproape o oră.
“Bunico, eu am crezut că mama nu s-a mai întors pentru că murise. Dar ea putea să vină și n-a vrut?”
Am strâns-o în brațe.
“Nu știu de ce a făcut asta. Dar tu nu ai nicio vină.”
Întâlnirea a avut loc într-o sală pusă la dispoziție prin intermediul avocatului nostru. Nu am vrut să-i aduc direct în casa în care copiii lor îi așteptaseră atâția ani.
Când Sorin și Camelia au intrat, Robert s-a ridicat primul.
“Unde ați fost când Daria plângea noaptea după mama? Unde erați când bunica muncea bolnavă ca să ne cumpere rechizite?”
Camelia a început să plângă.
“Am vrut să vă luăm cu noi. Dar erau datorii, amenințări și nu aveam unde să stăm cu șapte copii.”
“Și după un an?” a întrebat Robert. “Dar după cinci? După zece?”
Sorin și-a coborât privirea.
“La început ne-a fost frică. Apoi ne-a fost rușine. Cu fiecare an devenea mai greu să ne întoarcem.”
Atunci Daria a făcut un pas înainte.
“Eu aveam patru ani. Nu trebuia să vă fie rușine de mine. Trebuia să veniți să mă luați în brațe.”
Camelia a întins mâna spre ea, dar Daria s-a retras.
“Nu vreau să mă atingi.”
Am intervenit înainte ca discuția să devină și mai dureroasă.
“Am găsit cei 160.000 de lei. Banii sunt păstrați separat, iar avocatul se ocupă de stabilirea drepturilor asupra lor. Nu veți lua nimic din casa aceasta până nu se clarifică situația legală.”
Sorin a ridicat imediat capul.
“Mamă, avem nevoie de banii aceia. În Spania am rămas fără serviciu și avem datorii.”
Robert a izbucnit într-un râs amar.
“Deci pentru asta v-ați întors? Nu pentru noi. Pentru bani!”
Sorin a încercat să protesteze, dar Camelia l-a prins de braț.
“Ajunge. Are dreptate. Nu putem cere nimic după ce am făcut.”
Întâlnirea s-a încheiat acolo. Copiii au plecat împreună, iar eu am rămas câteva minute cu fiul meu.
“Sorin, când te-am pierdut, am crezut că mi se termină viața. Dar am avut șapte copii de crescut și n-am avut timp să mă prăbușesc. Tu ai avut de ales. Ei nu.”
Nu mi-a răspuns.
În lunile următoare, ancheta privind operațiunile financiare ale lui Dan a continuat separat de verificările referitoare la dispariția părinților. Sorin și Camelia au fost obligați să clarifice situația actelor și a obligațiilor lor față de copii. Avocatul ne-a ajutat să protejăm bunurile și economiile până la stabilirea drepturilor fiecăruia.
Robert și frații lui adulți au hotărât că nu vor să reia legătura cu părinții deocamdată. Pentru Daria, am cerut sprijin psihologic, iar orice eventuală apropiere urma să țină cont de siguranța și dorințele ei.
Într-o duminică, Daria a coborât din nou în subsol. Când s-a întors, nu mai avea cutia cu bani. Ținea doar o fotografie veche cu ea și frații ei, făcută în curtea casei.
“Bunico, putem pune poza asta în sufragerie? Dar fără fotografiile cu mama și tata, cel puțin pentru o vreme.”
“Sigur că putem.”
Am așezat-o împreună pe perete. În fotografie erau șapte copii care râdeau, fără să știe ce avea să urmeze.
În seara aceea, Robert a venit cu frații lui și am mâncat cu toții împreună. Daria s-a așezat lângă mine, mi-a prins mâna și mi-a spus:
“Bunico, eu nu mai vreau să-i aștept.”
Am sărutat-o pe frunte.
“Atunci nu-i mai așteptăm, draga mea.”
Am păstrat casa, am lăsat autoritățile să-și termine treaba și ne-am văzut de viața noastră. Sorin și Camelia erau în viață, dar nu mai aveau dreptul să intre în ea doar pentru că se hotărâseră, după zece ani, să se întoarcă.