Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu s-a apropiat de mine și mi-a vorbit printre dinți.
— Mamă, te rog să pleci înainte să te vadă toată lumea!
Am strâns buchetul de trandafiri albi la piept.
— Radu, am venit să-ți doresc casă de piatră. Nu vreau să stric nimic.
— Atunci pleacă!
Cuvintele lui m-au durut mai tare decât aș fi crezut. Nu venisem să cer un loc la masa mirilor sau să mă cert cu cineva. Voiam doar să-mi văd băiatul însurându-se.
În spatele lui, Irina ne privea nedumerită.
— Radu, cine este doamna?
El a ezitat.
— O femeie din piață. Mă cunoaște de când eram copil.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Sunt mama lui, am spus încet.
Irina a rămas nemișcată.
— Mama ta? Dar mi-ai spus că nu mai țineți legătura și că ea nu vrea să vină la nuntă!
Radu a încercat s-o tragă deoparte.
— Irina, nu acum! Vorbim după ceremonie.
Dar mireasa nu s-a mișcat.
— Vreau să înțeleg. De ce ai spus că mama ta nu vrea să vină, dacă ea este aici?
Radu s-a uitat în jur, observând că invitații începuseră să privească spre noi.
— Pentru că nu se potrivește cu familia ta. Nu vreau să mă fac de râs!
Am făcut un pas înapoi.
— Nu vă certați din cauza mea. Am venit doar să-i urez fericire.
Irina s-a întors spre mine.
— Îmi pare rău. Eu chiar am crezut că nu vreți să veniți.
— N-aveai de unde să știi, draga mea.
Apoi am privit spre fiul meu.
— Radu, te-am crescut singură. Am muncit în piață în fiecare zi, indiferent de vreme. Nu ți-am cerut niciodată să-mi întorci banii sau să-mi cumperi ceva. Mi-am dorit doar să fii un om bun.
— Mamă, nu începe!
— Nu încep nimic. Nu mi-e rușine de munca mea. Nici de florile pe care le vând, nici de hainele pe care le port.
Radu și-a încleștat maxilarul.
— Nu înțelegi în ce lume trăiesc eu acum!
— Ba înțeleg, fiule. Dar nu înțeleg cum ai ajuns să crezi că trebuie să-ți ascunzi mama ca să fii respectat.
Irina și-a șters ochii și s-a întors spre invitații care se opriseră în apropiere.
— Vreau să vă spun ceva. Femeia aceasta este mama lui Radu. El mi-a spus că ea refuzase invitația și că nu mai voia să aibă legătură cu el. Astăzi am aflat că nu acesta este adevărul.
Radu a încercat s-o oprească.
— Irina, te rog!
— Nu vreau să începem căsnicia cu o minciună.
Apoi s-a apropiat de mine.
— Doamnă, dacă sunteți de acord, aș vrea să intrați cu noi în biserică.
Am început să plâng.
— Nu vreau să vă stric ziua.
— Nu o stricați. Sunteți mama mirelui. Aveți dreptul să fiți aici.
Radu stătea nemișcat, cu fața roșie. În cele din urmă, a acceptat să intru, dar mi-a cerut să nu facem din asta un spectacol.
Irina l-a privit dezamăgită.
— Nu mama ta a făcut un spectacol. Tu ai făcut-o să se simtă ca o străină.
Am intrat în biserică și m-am așezat în primul rând, la capătul băncii, cu buchetul în poală.
În timpul ceremoniei, am plâns în tăcere. Mă uitam la Radu și îmi aminteam băiețelul care îmi aducea flori de pe marginea drumului și mi le punea în brațe.
Unde dispăruse copilul acela?
După cununie, Irina a venit direct la mine.
— Doamnă, aș vrea să facem o fotografie împreună, dacă sunteți de acord.
Am încuviințat.
Radu a venit și el, fără să mă privească în ochi. Fotograful ne-a așezat unul lângă altul. Irina mi-a prins mâna, iar eu am încercat să zâmbesc.
La petrecere, Irina m-a așezat lângă părinții ei și a venit de câteva ori să vadă dacă mă simt bine. Radu însă mă ocolea.
Spre sfârșitul serii, l-am găsit singur pe terasă.
— Radu, pot să stau puțin cu tine?
A oftat.
— Mamă, știu că am greșit.
Am așteptat să continue.
— Mi-a fost teamă că oamenii vor râde de mine. Colegii mei au bani, funcții, familii cu afaceri. Tu vinzi flori în piață și…
S-a oprit.
— Și ce, Radu?
— Mi-a fost rușine.
Am simțit o durere în piept, dar nu mi-am coborât privirea.
— Fiule, n-am avut bani să-ți ofer o viață luxoasă. Dar ți-am oferit tot ce am putut. Când erai bolnav, stăteam nopțile lângă patul tău. Când aveai nevoie de cărți, vindeam mai multe flori. Când ai plecat la primul serviciu, ți-am dat banii pe care îi strânsesem pentru mine.
Radu a început să plângă.
— Știu, mamă. Iartă-mă!
Nu l-am îmbrățișat imediat. Aveam nevoie să înțeleagă că nu era suficient să spună două cuvinte după ce mă rănise atât de tare.
— Te iubesc, Radu. Dar iubirea nu înseamnă că trebuie să accept orice.
A încuviințat.
— O să încerc să îndrept lucrurile.
În lunile care au urmat, Irina a început să mă viziteze. Uneori venea la taraba mea și mă ajuta să aranjez florile. Alteori mă invita la ei acasă.
Radu a avut nevoie de mai mult timp. La început mă suna rar, apoi a început să mă viziteze fără să-mi ceară să vin pe ascuns sau să plec înainte să apară prietenii lui.
Într-o zi, a venit la piață cu un buchet de trandafiri albi.
— Mamă, aceștia sunt pentru tine.
Am zâmbit.
— Nu trebuia, dragul meu.
— Ba da. Și mai vreau să te întreb ceva.
A ezitat.
— Duminică avem musafiri. Ai vrea să vii la noi? Vreau să te prezint tuturor ca mama mea.
Mi-au dat lacrimile.
— Sigur că vin, Radu.
Nu am uitat ziua în care fiul meu încercase să mă alunge de la nunta lui. Dar am văzut că începuse să-și recunoască greșeala și să o îndrepte prin fapte.
Am rămas aceeași femeie care vindea flori în piață, cu aceleași mâini muncite și aceeași viață modestă.
Dar nu mai eram mama pe care fiul ei o ascundea.
Eram mama pe care începuse, în sfârșit, să o respecte.