Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alexandra s-a așezat pe marginea patului și a desfăcut palma. Ținea o cheie mică, veche, cu un breloc în formă de inimă.
— Este cheia camerei mamei noastre. Tata a încuiat-o după ce a murit și ne-a interzis să intrăm acolo.
— De cât timp este încuiată?
— De trei ani. Dar cele cincisprezece bone au plecat în ultimele două săptămâni. Niciuna n-a rezistat.
Am privit-o surprinsă.
— Ce le făceați?
Alexandra și-a mușcat buza.
— La început, le ignoram. Apoi le spuneam că nu vrem să fie aici. Unele încercau să ne asculte când plângeam după mama, dar tata le concedia. Spunea că ne fac mai rău și că trebuie să uităm.
Am simțit un nod în gât.
— Și voi ce încercați să obțineți?
— Credeam că, dacă nicio bonă nu rămâne, tata va înțelege cât de mult ne lipsește mama. Dar el angaja alta. Așa că am început să le avertizăm din prima zi. Replica pe care ți-am spus-o și ție era felul nostru de a le ține departe.
Am înțeles atunci că nu aveam în față niște fete răsfățate, ci șase copii care încercau să-și apere ultima legătură cu mama lor.
— Alexandra, eu nu sunt aici să vă șterg amintirile. Și nici nu vreau să mă prefac că pot înlocui pe cineva pe care l-ați iubit atât de mult.
Fata m-a privit pentru prima dată fără ostilitate.
— Atunci trebuie să vezi camera ei.
În dimineața următoare, am coborât împreună pe coridorul de la etaj. Alexandra a descuiat ușa, iar eu am intrat în urma ei.
Camera era păstrată aproape neschimbată. Pe noptieră se afla fotografia unei femei zâmbitoare. Pe fotoliu era așezat un pulover, iar pe birou se găseau caiete și desene făcute de fete.
Alexandra a luat fotografia.
— Mama ne citea povești aici. Când Sofia, sora mea cea mică, avea coșmaruri, dormea cu mama în pat. Tata nu a mai intrat aici de când a murit.
Am înțeles de ce fetele se agățaseră atât de mult de acea cameră.
— Vreți să o păstrați așa pentru totdeauna?
— Nu știm. Ne este teamă că, dacă schimbăm ceva, o pierdem și mai mult.
Am așezat fotografia la loc.
— Nu trebuie să schimbați nimic până nu sunteți pregătite. Dar poate ar fi bine să-i spuneți tatălui vostru ce simțiți.
Alexandra a clătinat din cap.
— Nu ne ascultă.
— Atunci îl voi asculta eu mai întâi. Dar nu voi face nimic fără să vorbesc cu voi.
În acea seară, Andrei m-a chemat din nou în birou.
— Alexandra mi-a spus că ați intrat în camera soției mele.
— Da. Mi-a arătat-o.
Chipul lui s-a înăsprit.
— V-am spus că nu vreau să se umble acolo!
— Fetele au nevoie să vorbească despre mama lor. Nu o pot uita doar pentru că dumneavoastră ați încuiat o ușă.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Nu știți prin ce am trecut! După ce a murit soția mea, fetele plângeau în fiecare noapte. Nu mai mâncau, nu dormeau și refuzau să meargă la școală. Am făcut tot ce am putut!
— Vă cred. Dar ați încercat să le opriți din suferință, nu să le ajutați să treacă prin ea.
A rămas tăcut.
— Nu mai suportam să le văd plângând, a mărturisit el. De fiecare dată când vorbeau despre mama lor, simțeam că pierd totul din nou.
— Și ele simt același lucru. Au nevoie să știe că pot vorbi despre mama lor fără să vă supărați.
Andrei s-a așezat încet în fotoliu și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am concediat bone care încercau să le asculte. Credeam că dacă nu mai vorbesc despre mama lor, vor fi bine. Acum îmi dau seama că le-am făcut să creadă că amintirile lor sunt ceva greșit.
— Încă puteți schimba lucrurile. Dar trebuie să le cereți iertare și să le arătați că pot avea încredere în dumneavoastră.
A doua zi, Andrei le-a chemat pe fete în sufragerie. Eu am rămas în apropiere, fără să intervin.
— Fetele mele, v-am cerut să nu vorbiți despre mama pentru că nu știam cum să suport durerea voastră. Am greșit. Nu trebuia să vă fac să credeți că trebuie să o uitați.
Alexandra a izbucnit în plâns.
— Noi credeam că, dacă nu mai vorbim despre ea, o să uiți și tu că a existat!
Andrei s-a apropiat și le-a îmbrățișat pe toate șase, una câte una.
— Nu o voi uita niciodată. Și nici voi nu trebuie să o uitați.
Pentru prima dată, în casa aceea nu mai încerca nimeni să-și ascundă lacrimile.
În săptămânile următoare, Andrei a acceptat să discute cu un specialist în consilierea familiilor îndoliate. Fetele au început să vorbească despre mama lor, să-i privească fotografiile și să-și povestească amintirile fără teama că vor fi certate.
Camera ei nu a mai rămas încuiată. Fetele au decis împreună ce obiecte să păstreze și au amenajat un colț cu fotografii și desene.
Într-o seară, Alexandra a venit la mine.
— Ioana, cred că poți să rămâi.
Am zâmbit.
— Chiar dacă nu vă las să faceți absolut tot ce vreți?
A râs pentru prima dată în fața mea.
— Da. Pentru că nu încerci să ne înlocuiești mama.
Am rămas în casa aceea, iar fetele au început treptat să aibă încredere în mine. Nu am devenit mama lor și nici nu am încercat să fiu.
Andrei a învățat să le asculte, iar eu mi-am continuat studiile, sprijinită de un program de lucru mai echilibrat.
Într-o duminică, cele șase fete au pregătit un album cu fotografii și amintiri despre mama lor. Andrei l-a răsfoit alături de ele, iar la final le-a spus că ar fi mândră de felul în care cresc.
Atunci am înțeles că cele cincisprezece bone nu plecaseră doar din cauza unor copii dificili. Plecaseră dintr-o casă în care nimeni nu avusese curajul să spună cu voce tare cât de mult suferea.
Iar uneori, înainte să repari o familie, trebuie mai întâi să-i dai voie să plângă împreună.