Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan a deschis caietul și a început să răsfoiască paginile. La început erau notate programările lui Luca, cheltuielile pentru grădiniță și lucrurile de care avea nevoie. Apoi a găsit bonuri pentru haine, încălțăminte, medicamente și rechizite, păstrate între pagini.
— Elena, toate astea le-ai plătit tu?
Am dat din cap.
— Nu le-am trecut ca să-mi dea cineva banii înapoi. Voiam doar să țin minte ce îi trebuia copilului.
Răzvan a continuat să citească. Pe o pagină erau notate cheltuielile dintr-o lună în care Luca avusese pneumonie. Pe alta, banii pentru o pereche de ghete pe care Simona spusese că nu și-o permitea atunci.
— Simona, ai văzut vreodată caietul acesta? a întrebat el.
Soția lui a rămas în prag, cu brațele încrucișate.
— Nu. Și nici nu înțeleg de ce faci atâta caz. Mama este bunica lui Luca. E normal să ne ajute.
Răzvan a ridicat privirea.
— Să ne ajute? A stat cu el patru ani, l-a dus la grădiniță, l-a îngrijit când era bolnav și i-a cumpărat lucruri din pensia ei. Iar tu îi ceri bani pentru două ore?
— Nu am obligat-o să facă nimic! a răspuns Simona. A fost alegerea ei!
Am simțit că mă dor cuvintele acelea mai mult decât cei o sută de lei.
Răzvan a închis caietul.
— Da, a fost alegerea ei să-și iubească nepotul. Dar nu era obligația ei să vă întrețină copilul în timp ce voi vă construiți carierele.
Simona și-a ridicat vocea.
— Nu înțelegi! Avem rate, facturi și cheltuieli. Nu putem să-i oferim totul gratis!
— Nimeni nu ți-a cerut să-i oferi totul gratis. Dar mama ta nu este o bonă pe care o plătești cu ora ca să-ți permită să-ți vezi copilul.
Luca a apărut în ușa sufrageriei, ținându-și ursulețul de pluș.
— Mami, de ce vă certați?
Simona a tăcut. Răzvan s-a aplecat și l-a luat în brațe.
— Nu ne certăm din cauza ta, puiule. Tu n-ai făcut nimic rău.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mamă, îmi pare rău. Nu am știut că Simona îți cere bani ca să-l vezi.
Am încercat să zâmbesc.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea, Răzvan. Vreau doar să-mi pot vedea nepotul fără să simt că trebuie să plătesc pentru asta.
— Și așa va fi de acum înainte, mi-a spus el.
Simona a oftat.
— Bine, atunci nu mai cerem nimic. Dar nici nu putem să o lăsăm pe mama să vină când vrea ea!
Răzvan s-a uitat la ea cu dezamăgire.
— Nu asta a cerut. A cerut să-și vadă nepotul. Putem stabili ore care să ne convină tuturor, dar nu putem transforma relația lor într-o tranzacție.
În ziua aceea am plecat acasă cu inima grea. Mă bucuram că Răzvan mă înțelesese, dar mă durea faptul că propria mea fiică ajunsese să calculeze cât valorează două ore petrecute cu mine.
Timp de câteva săptămâni, Simona nu m-a sunat. Nu am insistat. Nu voiam să o fac să mă caute din obligație.
Într-o sâmbătă dimineață, soneria a sunat, iar în prag a apărut Luca, cu un desen în mână.
— Bunico, am venit să stau cu tine!
În spatele lui era Simona.
— Mamă, putem să vorbim puțin?
Am invitat-o înăuntru. Răzvan rămăsese cu Luca pe hol, ajutându-l să-și scoată geaca.
Simona s-a așezat și a privit podeaua.
— Am fost nedreaptă cu tine.
Nu am spus nimic.
— M-am obișnuit să fii mereu disponibilă. Când aveam nevoie de tine, veneai. Când aveam nevoie de bani sau de ajutor cu Luca, găseai o soluție. Am ajuns să cred că mi se cuvine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Când ți-am cerut o sută de lei, nici măcar nu m-am gândit la cei patru ani în care ai avut grijă de el fără să-mi ceri nimic. Îmi pare rău, mamă.
Am privit-o. Era tot fetița mea, femeia pe care o crescusem și pentru care muncisem atât de mult. Dar nu puteam pretinde că nu mă rănise.
— Simona, nu am nevoie să-mi dai banii înapoi. Dar vreau să înțelegi că și eu am cheltuieli, că și eu obosesc și că pensia mea nu este nelimitată. Faptul că sunt bunica lui Luca nu înseamnă că trebuie să accept orice.
— Înțeleg, mamă.
— Și încă ceva. Nu vreau ca Luca să creadă vreodată că trebuie să plătească pentru dragostea mea.
Simona a început să plângă și m-a îmbrățișat.
Nu am uitat ce se întâmplase, dar am acceptat că își recunoscuse greșeala.
Din acea zi, am stabilit împreună când puteam să-l iau pe Luca și când venea el la mine. Simona nu mi-a mai cerut bani pentru vizite, iar eu am continuat să-mi ajut nepotul atât cât îmi permiteau puterile și posibilitățile.
Răzvan mi-a adus înapoi caietul, spunându-mi că ar trebui să-l păstrez pentru amintiri, nu pentru socoteli.
L-am pus în sertar, lângă fotografiile lui Luca de când era mic.
Într-o după-amiază, băiatul m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:
— Bunico, când o să fiu mare, o să am grijă și eu de tine!
L-am sărutat pe frunte.
— Să fii sănătos, dragul meu. Nu trebuie să-mi dai nimic în schimb. Vreau doar să crești un om bun.
Atunci am înțeles că iubirea nu se măsoară în bani și nici nu se facturează la oră. Se vede în nopțile nedormite, în grijile purtate în tăcere și în brațele care rămân deschise chiar și atunci când cei dragi uită cât au primit.
Iar eu nu aveam nevoie de o sută de lei ca să-mi văd nepotul. Aveam nevoie ca fiica mea să-și amintească faptul că, înainte să fiu bunică, fusesem mama ei.